E înserare rece de toamnă târzie şi s-a facut aproape linişte în oraşul de provincie dintr-o îndepartată de suflet ţară, stăm cu toţii în lumina galbenă a becului economic, ne privim muţeşte unii pe alţii şi încercăm să extindem clipa aceasta, aşa, ca o nesfârşit de atemporală expiraţie. Oftăm!
Cu doar un an şi jumătate în urmă oraşul fremăta. Noi zâmbeam, stăteam la un pahar de vorbă după o masă uşor îmburghezită şi ne trăiam bucuria celor frânţi de muncă.
Deodată a coborât peste oraşul nostru o altă lume. O lume rece, tristă, lugubră... a coborât aşa, peste noi toţi, au rămas clădirile dar mai triste, reclamele dar mai şterse, oamnenii dar cu sufletele mai băute de taxe, somaţii şi alte osânzi pentru că au preapăcătuit dorindu-şi demnitate.
Stăm şi ne privim unii pe alţii ca nişte statui de duzină, oricum ne-am trezit deodată că nu suntem decât nişte oamneni-reproduceri dintr-o lume defectă.
Ascultăm străzile. Este aproape linişte. Se aud doar paşi rari şi puternici şi sunt paşii Crizei, de mână cu Prostia : BOC... BOC... BOC !
