Mi-e destul de greu să-mi
adun gândurile din cel puţin două motive. Unul este că tot mai
înceţosat este sentimentul de identitate naţională, înceţoşat
de grijile diurne, de nopţile de nesomn ale mele şi-ale românilor
ca mine. Noi, ăia de muncim de ne spetim şi trebuie să plătim
biruri grele, grele, pentru că trăim şi ne-ngrijim de noi, de
familiile noastre. No' şi ălalalt motiv pentru care gândurile mele
răspund cu greu la apel, este că mi-s tare tulburat de sentimente
intense, ce dau năvală în mine, aşa, poate din cauze genetice
deja, pentru că Însuşi prea bunul Dumnezeu mi-a scris în sânge
ROMÂN. Mi-a scris cu sângele bunicului meu, Mihai Niculae a lu'
Nihăiescu' de la Ighiu, al bunicului meu Hărău Gheorghe a lu'
Iepure de la Mănerău. N-am să uit niciodată părul lung şi negru
ca noaptea fără lună, al bunici mele, Maria de la Ighiu, cum am
icoană pe moşu' Niculae, îmbrăcat în cioareci cu chimeşă şi
chimir, cu pălăria de paie-n mână şi cu capu' aproape de
difuzorul radioului cu lămpi, ascultând un moţ cântând ,,O
plecat moţu' pin ţară'' . Când Niculae
o venit din războiu' care-l târâse şi până în gerul siberian,
slab şi transfigurat, acasă la el, Maria l-a repezit:
-Du-te mă, în treabă-ţi
că omu' meu îi la război şi lasă-mă-n pace în năcazu' meu!
-Apăi Mărie, îs io'
Niculae!
Au curs atunci lacrimi pe
obrajii cu pomeţi ca porţelanul ai bunicii mele. Mama mea, Minca,
s-a născut înainte de război, mătuşa mea, Livia, s-a născut
după război.
Lu' Moşu' Niculae nu i-a
curs nici o lacrimă atunci când venea o maşina Volga neagră cu
bărbaţi îmbrăcaţi în haine domneşti, de-l luau de-acasă şi-l
duceau de-l băteau la tălpi, că nu voia să-şi dea viile la
colectivă.
Totuşi au izvorât
lacrimile şi pe obrajii îmbujoraţi de jin ai bunicului meu, atunci
când jineri-său, unchiul meu Arpi, care era instructor la
Inspectoratul de Cultură Alba, l-a adus pe maestrul Dumitru Fărcaş
de l-a găzduit acasă, înainte de un spectacol ce urma să fie
ţinut la Bălgrad şi maestrul i-o cântat la torogoata lui
fermecată, la un pahar de jin fermecător de-al bunicului meu,
melodia lui preferată.
Am fost învăţat să
ştiu şi să nu uit ceea ce sunt, un român, cu deosebit de mult
suflet de către unchiul meu, dascălul de fizică Tamaş Arpad,
căruia până şi dincolo de mormântul său de lângă cele ale
bunicilor mei, din cimitirul creştin-ortodox din Ighiu, îi spun
încă o dată că n-am să uit şi că sunt mândru de ceea ce sunt.
Sunt onorat să-mi fi
servit ţara în tinereţe, sub drapelul de luptă al Batalionului 30
Vânători de Munte Dragoslavele din Câmpulung-Muscel unde, la
începutul anului 1990, după multe nopţi şi zile de nesomn şi
angoase, timp în care ne-am câştigat dreptul de a ne numi domni,
pe platoul cazarmei înfiinţate încă din timpul dorobanţilor,
cazarmă plină de statuile eroilor celor trei mari ultime
conflagraţii, în dimineaţa primului raport al batalionului din
anul '90, seful de stat major, maiorul Ciobanu, a cerut
comandantului, maiorului Niţu, permisiunea ca întreg batalionul să
intoneze cântecul ,,Treceţi batalioane române Carpaţii!'' .
Pentru prima dată, liber, din sute de piepturi de vânători de
munte, ofiţeri şi soldaţi, au vibrat şi pământul şi aerul şi
cum îi plăcea comandantului meu de companie, căpitanul Cârstea,
să spună, a lăcrimat până şi dorobanţul maior Giurăscu din
ochii lui de bronz pe soclul său de granit.
Apăi no' ... să fiţi
sănătoşi dragii mei ROMÂNI!
