Pădurea Zmintea, pădurea
supremă, pădurea fantastică şi totuşi reală din povestirile
Moşului, care a fost şi mare vânător şi mare dulgher. Uau!
Într-o zi a venit tata acasă şi ne-a spus mie, bunicului meu,
mamei şi surorii mele, cu un ton victorios, că a cumpărat,
împreună cu cei doi unchi ai mei, de la Ocolul Silvic, dreptul de a
tăia arbori marcaţi pentru lemn de foc, în nici mai mult nici mai
puţin decât legendara pădure Zmintea. Aproape că ne smintisem şi
nu ne venea să credem ce tocmai auzisem şi-atât Moşu, eu, cât şi
Mubende, eram cu gurile căscate.
Incredibilul devenea
realitate în dimineaţa în care ne-am pregătit securile grele,
topoarele pentru curăţat şi-un joagăr de mână lung. Joagăr la
care eu până atunci, jucându-mă, scoteam sunete tibetane.
Arcuindu-i lama lungă, o loveam şi-o frecam cu un băţ lustruit de
cireş, până înnebuneam găinile din curtea noastră, pe cele ale
vecinilor şi preţ de cinci sau şase gospodării în jur. Am plecat
cu noaptea-n cap împreună cu tata şi cu cei doi unchi ai mei, cu
raniţele în spinări. În ele aveam pâine făcută de mama la
cuptorul din cărămidă arsă, slăină din porcul de astă-iarnă,
ceapă, nişte conserve mari de pateu şi sticle cu vin roşu din via
unde-am lăsat prima mea mare iubire. Pe raniţe, aveam legate
securile grele şi topoarele, toate bine ascuţite de către Moşu şi
joagărul adunat în cerc şi tot de el, bine legat cu sfoară şi
mai aveam şi căte-o funie groasă de cânepă, dintre cele ce le
foloseam când legam ruda la carul pogan încărcat cu fân.
Pe măsură ce
ne-ndepărtam de sat, se auzea din ce în ce mai încet vuietul
combinatului siderurgic din oraşul aflat nu prea departe de satul
meu, până când liniştea pădurilor mă făcea să-mi aud paşii.
Ascultându-mi paşii mă gâneam la vorbele pe care mi le-a spus
Moşu, acasă la plecare:
-Mă copile, ai grijă,
în viaţa ta să nu-ţi pui mintea cu pizda şi cu pădurea! N-ai să
le birui, pentru că nu se gată niciodată.
N-aveam stare, eram ca un
mânz înţărcat, începusem să iuţesc pasul, eram nerăbdător
să-mi măsor puterile cu celebra Zmintea. M-a mai domolit unul
dintre unchii mei, amintindu-mi să iau seama la sfatul Moşului şi
că trebuie să-nţeleg că dacă mă grăbesc prea tare cu mersul,
nu o să-mi mai rămână destule puteri pentru munca grea, de
echipă, ce ne-aşteaptă când vom ajunge acolo. Am luat aminte
şi-am început cu toţii să facem un joc. Auzeam tot felul de
zgomote, de sunete, şuiere, vaiere, ciripituri, pârâituri, ţipete,
ale pădurii şi-am început să ghicim ce fel de pasăre, animal,
vânt, lemn, sau fenomen îl produce pe fiecare şi cam la ce
depărtare. Am învăţat că pădurile nu-s doar un loc cu mulţi
arbori şi câteva animale, pe unde mai cresc şi ciuperci şi mai
zboară nişte păsări. Pădurea este o fiinţă vie. Am văzut
ciute cu botul umed, pentru o clipă îngheţate parcă, apoi
zvâcnind, pirezându-se-n desiş speriate de trecerea noastră. Am
văzut mistreţi, vulpi, veveriţe mărunte, urmele ursului,
locurile cu duhoarea acră şi iute prin care râsul îşi însemna
trecerea... Tata şi cei doi unchi, mi-au transmis şi arătat
taine, taine pe care le voi transmite şi arăta la rândul meu,
fiului meu. Încă de pe-atunci eu am aflat şi am ştiut că voi
avea fiu, făcut cu ea, după ce noi doi ne vom alege unul pe
celălalt, fără putinţă de tăgadă. Sunt lucruri pentru care
încă nu s-a inventat hârtia pe care să poată fi scrise,
imemorial mai vechi decât acesată invenţie. Sunt prea simple ca să
se poată găsi cuvinte care să le numească.
Am îngenuncheat cu toţii,
acolo printre stejarii rămuroşi cu trunchiuri cât să le cupridă
doi sau trei oameni cu braţele, am spus Tatăl Nostru cu voce tare
şi-apoi priveam printre pleoape pe tata şi pe cei doi unchi,
bărbaţi puternici, îngenunchiaţi, cum îşi cereau iertare de la
stejari, pentru că-n vremelnicia vieţii lor de pământeni a
venit ziua în care pe unii dintre fraţii lor îi vor tăia... ca
să-şi poată încălzi casele în iarna ce va fi să vină,
neândoielnic. Grandoarea arborilor uriaşi, cenuşiul acelor
verticalităţi masive, mi-au dat un sentiment neteluric, straniu dar
nu neplăcut, parcă şi spaţiile erau altele, sentiment retrăit de
mine cu foarte mult timp după acestea, atunci când am vizitat
Sfânta Sofia în Cornul de Aur. Eram în Pădurea Zmintea.
Am doborât stejari, am
tăiat în buşteni pe care i-am crăpat cu pene, am ridicat şi
făcut grămezi uriaşe. Am ales un stejar pe care l-am declarat al
meu, am scuipat în palme şi-am lovit cu securea grea în trunchiul
cu scoarţă aspră, încreţită şi cenuşie şi iarăşi am lovit,
necontenit, înfigând securea tot mai adânc şi-n jurul meu zburau
aşchii, până când băşicile din palme s-au făcut răni şi-n
lemnul de la coada securii au apărut pete roşii. Cu un geamăt
prelung, stejarul s-a înclinat, a zdrelit cu ramurile pentru ultima
dată cerul de care parcă-şi dorea să se mai agaţe şi cu un
bubuit puternic s-a culcat resemnat la pământ. Am continuat cu
aceeiaşi fervoare, ca un posedat, să-l tai în buşteni pe care
apoi să-i crap cu pene, să mă opintesc să-i pun pe umăr şi să
mă încord din toată fiinţa ca să-i car la grămadă călcând
apăsat de greutatea lor. Când am gătat m-am pişat pe butucul
rămas unde a fost trunchiul, apoi agitând securea în aer, cu
braţele ca nişte ramuri, am scos un ţipăt de victorie. Îmi
pusesem trupul şi mintea cu pădurea şi nu orice pădure. Am
învins!
Pe la amiază, ne-am
aşezat să mâncăm bucatele pe care le-au întins ai mei pe un
ştergar. Pe când am terminat de mâncat, după ce am mulţumit
Domnului, în timp ce ne odihneam pentru câteva minute la o ulcică
cu vin, am primit vizita unui vecin de parchet. Era un bărbat
mărunţel şi negricios, foarte glumeţ, în sensul miştocarului
batjocoritor. Era unul din ăia cu gura abonată la radioşanţ, dar
dintr-un sat vecin. Ai mei i-au dat şi lui o ulcică cu vin şi
aveau în acelaşi timp o atitudine rezervată, pentru a nu-i da
ocazia să creeze subiecte de glumă pe seama noastră în viitor.
După ce-a luat ăsta ulcica cu vin, s-a aşezat taman pe butucul
stejarului învins de mine. Ne umfla râsul şi pe mine şi pe ai mei
şi fără să ştie el de ce zâmbim a râde, privindu-ne pieziş,
după o vreme când sigur a simţit ceva umezeală-n turul
pantalonilor, frecând cu degetul arătător de la mâna liberă pe
suprafaţa butucului dintre picioare, a ridicat solemn ulcica cu vin
în cealaltă mână şi-a declamat:
-Săracul lemn, ăsta ar
mai fi trăit mult, uite câtă sevă a lăsat!
N-am mai putut. Râdeam de
ne potopeam, eu, tata şi unchii mei, cu lacrimi, de ne ţineam de
burtă.
A plecat miştocarul,
interzis şi neştiutor despre ce i s-a întâmplat, după ce a dat
pe gât cu gestul scurt al celui ce nu vrea să rămână-n pagubă,
vinul rămas în ulcică.
Unchiul meu, ăl mai mare
dintre cei trei fraţi, m-a îndemnat.
-Hai, sevosule, să
strângem ce-am tăiat şi să ne cărăm acasă!
Pe la jumătatea drumului
m-au luat durerile de spate. Păşeam cu greu, rămâneam mai tot
timpul în urmă, trebuia să-mi încord burta şi toată fiinţa ca
să pot merge. Era cu siguranţă o contractură musculară severă.
Când mai aveam cam o treime din drumul spre acasă, unde mama ne
aştepta cu ciorbă de viţel, tocană cu mălai şi plăcinte calde,
m-am aşezat şi le-am spus că nu mai pot merge. Tăcuţi, au luat
topoarele şi funia de cânepă, au tăiat nişte crengi şi-au
închipuit o targă numai bună de tras, ca s-o târâie cu mine cu
tot, până acasă. Parcă nu erau şi ei destul de osteniţi... îmi
părea rău! Tata tăcea şi era îngrijorat iar celălalt unchi, cel
mai mic dintre cei trei fraţi, m-a cuprins cu braţele de subţiori
şi m-a aşezat, cu o grijă în care-am simţit multă dragoste, pe
acea targă.
-Poftiţi, vitejia
voastră, pe năsălie! Bă, să ţii minte cât trăieşti, că
victorie este aia-n care ajungi întreg şi pe picioarele tale acasă!
Acu' las' că că ţi-o trece ş-ai să te coci la minte.
Au evitat să intre pe la
capu' satului, ca să nu mă facă de minune. Au mers pe dealuri şi
m-au coborât printre vii, apoi prin cimitir, pe lângă biserică.
Acolo, pentru câteva minute, au lăsat năsălia cu mine jos şi-au
descoperit capetele şi s-au rugat. Mi-a fost ruşine de Dumnezeu, nu
am putut să-mi fac cruce aşa cum stăteam întins pe spate. Priveam
siluetele mari a celor trei arhangheli, puternici păzitori ai mei,
stând cu capetele descoperite plecate în faţa turlei, cum se
profilau pe cerul de peste sat, cer cu lună plină şi iute mărginit
de delurile Meia şi Gruni. După ce au făcut câte trei semne ale
crucii, mari ca ei, m-au coborât prin grădină acasă. Când a
văzut Moşu minunăţia, a pleznit din palme şi le-a dus la cap,
semn de îngrijorare.
-Mă copii, să puneţi
năsălia după şură, că-ntr-o cine ştie ce noapte, ne trezim că
trăbă să-l aduceţi cu ea de la muieri.
Mi-a dat mama să mănânc,
apoi mi-a pus cataplasme calde din pânză de cânepă, cu flori de
fân în ele. Am adormit povestindu-i lui Mubende şi dimineaţa m-am
sculat din pat întremat trupeşte şi amuzat de dilema lui Mubende.
Atunci când eram copil mic mă pişam în pat sau sevam?
