ROMÂNI, să vă deie Dumnezău sănătate!

Mi-e destul de greu să-mi adun gândurile din cel puţin două motive. Unul este că tot mai înceţosat este sentimentul de identitate naţională, înceţoşat de grijile diurne, de nopţile de nesomn ale mele şi-ale românilor ca mine. Noi, ăia de muncim de ne spetim şi trebuie să plătim biruri grele, grele, pentru că trăim şi ne-ngrijim de noi, de familiile noastre. No' şi ălalalt motiv pentru care gândurile mele răspund cu greu la apel, este că mi-s tare tulburat de sentimente intense, ce dau năvală în mine, aşa, poate din cauze genetice deja, pentru că Însuşi prea bunul Dumnezeu mi-a scris în sânge ROMÂN. Mi-a scris cu sângele bunicului meu, Mihai Niculae a lu' Nihăiescu' de la Ighiu, al bunicului meu Hărău Gheorghe a lu' Iepure de la Mănerău. N-am să uit niciodată părul lung şi negru ca noaptea fără lună, al bunici mele, Maria de la Ighiu, cum am icoană pe moşu' Niculae, îmbrăcat în cioareci cu chimeşă şi chimir, cu pălăria de paie-n mână şi cu capu' aproape de difuzorul radioului cu lămpi, ascultând un moţ cântând ,,O plecat moţu' pin ţară'' . Când Niculae o venit din războiu' care-l târâse şi până în gerul siberian, slab şi transfigurat, acasă la el, Maria l-a repezit:

-Du-te mă, în treabă-ţi că omu' meu îi la război şi lasă-mă-n pace în năcazu' meu!

-Apăi Mărie, îs io' Niculae!

Au curs atunci lacrimi pe obrajii cu pomeţi ca porţelanul ai bunicii mele. Mama mea, Minca, s-a născut înainte de război, mătuşa mea, Livia, s-a născut după război.

Lu' Moşu' Niculae nu i-a curs nici o lacrimă atunci când venea o maşina Volga neagră cu bărbaţi îmbrăcaţi în haine domneşti, de-l luau de-acasă şi-l duceau de-l băteau la tălpi, că nu voia să-şi dea viile la colectivă.

Totuşi au izvorât lacrimile şi pe obrajii îmbujoraţi de jin ai bunicului meu, atunci când jineri-său, unchiul meu Arpi, care era instructor la Inspectoratul de Cultură Alba, l-a adus pe maestrul Dumitru Fărcaş de l-a găzduit acasă, înainte de un spectacol ce urma să fie ţinut la Bălgrad şi maestrul i-o cântat la torogoata lui fermecată, la un pahar de jin fermecător de-al bunicului meu, melodia lui preferată.

Am fost învăţat să ştiu şi să nu uit ceea ce sunt, un român, cu deosebit de mult suflet de către unchiul meu, dascălul de fizică Tamaş Arpad, căruia până şi dincolo de mormântul său de lângă cele ale bunicilor mei, din cimitirul creştin-ortodox din Ighiu, îi spun încă o dată că n-am să uit şi că sunt mândru de ceea ce sunt.

Sunt onorat să-mi fi servit ţara în tinereţe, sub drapelul de luptă al Batalionului 30 Vânători de Munte Dragoslavele din Câmpulung-Muscel unde, la începutul anului 1990, după multe nopţi şi zile de nesomn şi angoase, timp în care ne-am câştigat dreptul de a ne numi domni, pe platoul cazarmei înfiinţate încă din timpul dorobanţilor, cazarmă plină de statuile eroilor celor trei mari ultime conflagraţii, în dimineaţa primului raport al batalionului din anul '90, seful de stat major, maiorul Ciobanu, a cerut comandantului, maiorului Niţu, permisiunea ca întreg batalionul să intoneze cântecul ,,Treceţi batalioane române Carpaţii!'' . Pentru prima dată, liber, din sute de piepturi de vânători de munte, ofiţeri şi soldaţi, au vibrat şi pământul şi aerul şi cum îi plăcea comandantului meu de companie, căpitanul Cârstea, să spună, a lăcrimat până şi dorobanţul maior Giurăscu din ochii lui de bronz pe soclul său de granit.

Apăi no' ... să fiţi sănătoşi dragii mei ROMÂNI!

Cocori

Îmi zboară, aşa nişte cocori albaştri, prin carne şi sufletul îmi trage a valuri de toamnă la mare, la strigătul lor de veuri extise-n orizont. Am pus luminiţe electrice de Crăciun, pe mine tot căldura unui foc din pustiu mă-ncălzeşte. Mi-am chivernisit datoriile şi-acum tăciunii-mi ard molcom în spuza inimii... pentru o vreme. Mama mea îmi zâmbeşte şi din creştetul meu, tatăl meu sălăşuieşte-n braţele mele puternice, iar femeia mea îmi pulsează în piept şi-n gonade, provocându-mi buzele la gustul sărutului sărat-amar, ca apa mării.

Din astfel de taine mi s-a născut fiul, iar eu, inexorabil, mă-nrept spre cel ce va fi să fie El. 

De ce?

De ce-mi trăiesc iubirea ca o vibraţie,

De ce tremur de parcă-mi faci felaţie,

De ce-mi aştepţi tandreţea-ntr-o staţie,

De ce mă ningi cu viaţă prin carnaţie,

De ce-mi mai plimbi idei pe la creaţie,

De ce mai pui în mintea mea gestaţie,

De ce îmi scrii prin gânduri incrustaţie,

De ce mă-nseninez la mica ta prestaţie,

De ce-mi împingi şi sexul în abstracţie,

De ce mă faci să dau tot trupul la ablaţie,

De ce să-ţi dau chiar sperma ca donaţie,

De ce-mi cobori orgasmu-n moderaţie,

De ce îmi dai trăiri în maximă turaţie,

De ce nu mai măsori iubirile-n cotaţie,

De ce pui sare-n lacrimi ca-ntr-o raţie,

De ce mă faci să te admir cu ostentaţie,

De ce mă faci să simt aşa consideraţie?

Tu Viaţa Mea... trăită în aglomeraţie.

Verde-n noapte

Fumasem prea mult şi-am deschis fereastra. În lumina răspândită din cameră, am văzut frunzele lăstarilor de vişin, verzi şi înrourate, tremurând tandru sub mângâierea unui vânt uşor. Indiferente la insomnia mea, la teama noastră de noi înşine, la întrebările nemărturisite, mai grele ca fumul, ce nu se dădeau duse-n splendoarea nopţii de primăvară tomnatică de afară. Televizorul bălmăjea ceva, pe-un canal de-ăla de deşteptizare, despre bomba nucleară de 50 de megatone, construită de Andrei Saharov prin '58 şi despre premiul pentru pace, ăla Nobel, primit de bombistolog în '75. L-am tras din priză...direct.

S-a aşternut tăcerea şi pentru că divinitatea-şi făcea, constant, vibrant, cuprinzător, sublim, silenţios, esenţial, genezic, tăcut, elementar, prezenţa, am ieşit afară aşa, gol puşcă şi-am răcnit:

-Bă, Tu n-ai somn? Eşti deja persuasiv!

Mi-au răspuns doar nişte câini de prin curţile vecinilor, cu câte două sau trei lătraturi ameţite.

Am intrat în cameră, m-am întins în patul cald, lângă femeia mea, n-am mai aprins nici o ţigară şi aşteptând să-mi treacă o erecţie rebelă, am adormit gândindu-mă la cât de cretină trebuie să fie meseria de bombistolog atomic.

Chihlimbariu

Din cutia cu cocarde de satin

Îmi va zâmbi paiaţa de mătase,

Cu-n rictus cald şi cristalin,

Cadoul meu de zilele rămase.

Minţeam femei prin câte-un bar,

Prin fumul gros al vieţii noastre,

Uzând, caduc, mereu, acelaşi har

Cu care ţie-ţi proroceam din astre.

Adu-ţi aminte vremea când uitam,

Dezgoi, că şi teveul funcţionează,

Tu, brusc, zâmbeai căci ne opream

Când se-anunţa cu cine se votează.

Târziu, la tine-n chip de pelerin

Cu prosternare dacă-ţi bat la uşă,

Tu te rezumi la o cutie de satin

Din mâna ta, cu piele de mănuşă.

Energetica

De toată viaţa mea stau,

Cu picioarele răşchirate,

Ca stâlpii de înaltă tensiune

Din creştetul muntelui,

Ăla a lu' Venus,

De-i a lu' Mama Natură,

Aia din satu' dintre dealuri

Înconjurat cu pădure,

De stejari.

Mai vine câte-o muiere

Cu vacile la păscut,

Pe pajiştea crudă

De la picioarele mele.

O trec sudorile

Când mă vede aşa

Avântat şi

Se mai curentează şi ea,

Câte o ţâră.

În singurătatea nopţilor

Geroase de iarnă,

Nu că mi-ar fi frig

Dar,

Şezând eu, aşa cu stelele-n

Cap,

Mă-ncălzesc cu gândul

Că la vară,

Cand merg femeile la sapă,

La cartofi sau cucuruz,

Cu coapsele lor

Despuiate,

Atunci când îşi sterg sudoarea

De pe frunte,

Mă zăresc şi se

Îmbujorează.

Sfatul umilului care vă iubeşte.

Trăiţi-vă sentimentele interioare, lăsaţi-le libere. Având curajul să fiţi chiar voi înşivă, încercati să vă respiraţi propria vibraţie. Cum? Staţi o clipă atenţi ca şi cand vă ascultaţi propria inimă, doar ca şi când, fără a vă verifica pulsul, treptat mutaţi-vă atenţia asupra mâinilor, a pieptului, cu ochii întredeschişi, veţi percepe o pulsaţie uşoară a organismului. După aceasta acordaţi-vă relaxat respiraţia cu această pulsaţie astfel: La fiecare două pulsaţii faceţi o inspiraţie profundă fără a vă forţa ori grăbi apoi expiraţi normal, mai apoi veţi vedea că următoarea inspiraţie o veţi face la acest ritm fără a vă mai concentra pe aceasta.

Acum eliberaţi-vă mintea de orice gânduri, le puteţi relua în atenţie începând de mâine. Trăiţi aşa, trăindu-vă pe voi, respirându-vă minunea ce se află cotidian cu voi, în voi, unicul şi irepetabilul dar, Viaţa. Începând de mâine nu veţi mai uita că Viaţa este cu voi în fiecare clipă, doar mintea voastră dă importanţă capitală unor temeri, dorinţe, ambiţii. Veţi putea repeta experimentul propus de mine şi mâine seară şi mereu. Important este să nu deveniţi indiferenţi la provocările zilnice, la problemele cotidiene, la planuri ori vise. Important este să conştientizaţi că trebuie să vă acordaţi cu vibraţia propriei vieţi. Trăind în acord cu această vibraţie, practic în aceeiaşi lungime de undă, aspiraţiile dumneavoastră de natură pozitivă, creatoare vor putea prinde viaţă, propria creaţie va fi posibilă în sensul cel mai apropiat de ceea ce v-aţi imaginat.

Aceptaţi-vă şi angoasele, şi temerile, în definitiv lumina are nevoie de întuneric pentru a se putea defini ca lumină, dar nu daţi întâietate întunericului, echilibraţi-vă şi nu vă temeţi. Să laşi teama, fricile departe, să nu te cuprindă pentru că dizarmonia înseamnă o creaţie incontrolabilă ce poate să te consume. Iubiţi-vă şi iubiţi la rândul vostru în cel mai simplu, sublim fel, natural. Să nu trăiţi trufie! De nici un fel.

Aşa-i că, mai întotdeauna, atunci când aţi avut un pic de răbdare, cursul unor soluţii la probleme a fost unul mai uşor, în sensul unuia mai fluid nu neapărat vijelios şi extrem de rapid. Miracolele fulgerătoare sunt rare, extrem de rare în viaţă, în schimb miracolul permanent şi poate mai puţin surprinzător este permanent, trebuie doar să vă acordaţi cu acestea.  

O noapte plăcută şi pe mâine!

Cu limba scoasă

.                             domnului profesor Ioan Hrisov

Predata,

Limbă română

Cu mâinile întinse spre cer,

La zid

Sfârtecată de gloanţele

Ministreselor papiţite preţios,

Lapidată

De mulţimea curvelor

Cu cururi de carieră,

Infierată

De politicienii care vorbeşte.

Chinuită cotidian,

Ca orice nemuritoare

De rând.

Noroc cu profu' de română

Pensionat şi el, ca şi...

Limba pe care ne-a despuiat-o,

Când eram liceeni,

Să-i vedem frumuseţea nudă,

Neprihănitei.

Ne-a dat profu' de română,

Reţete de tăiat respiraţia

Scrise de Clasici,

Unii deja moaşte prin

Biblioteci,

Alţii Contemporani.

De-atunci nu mai suntem

Simpli răsuflători

Prin lumea aceasta

Bicisnică.

Bărbaţi de stat

În timp ce premierul se declară nemulţumit de gradul de colectare a buboiului de la buget, de parcă rănile noastre ar puroia bani, din ce în ce mai mulţi români trag până şi apa de la veceu pe datorie. Staţi liniştiţi, există o soluţie, o să ne digitalizeze preşedintele... pe toţi.

Te voi

Te voi despacheta, cu delicateţe,

Din coaja groasă a stresului

Acesta cotidian,

Ce te-nmărmureşte.

Te voi dezveli la lumina nopţii,

La o lampă cu petrol,

Lampant şi el şi eu,

Ca pe un David,

Fără să am vreun merit

Pentru că tu exişti,

Apoi.

Te voi atinge,

Cu inima întretăiată-n deget,

Udându-te toată cu suflet

Peste opalescenta

Ta piele.

Te voi încălzi cu apa vieţii

Scursă din coasta mea, aceea,

Care mi-au fracturat-o hidraulic

Cu o suliţă.

De abia atunci

Te voi iubi,

Femeie.

In vizită la mama

Mi-a pus mama mâna pe frunte,

Acoperindu-mi ochii închişi.

Simţind eu căldura mâinii mamei,

Parcă eram aşa, o ţâră, iar, prunc.

-Mă copile, tu arzi! Zise ea cu grijă.

Eu nu i-am răspuns nimic, tăceam...

Uitasem şi de muierea mea şi de altele

Şi mâna mamei devenise un zid

Între mine şi voi.

Eram eu, dincoace de mâna mamei,

Privit duios, complice de Dumnezeu

Şi peste câteva milenii de clipe,

Urma să mă renasc,

Când mama-şi lua mâna.

Am renăscut, de astă dată liniştit,

Fără ca mama să se chinuie

Şi zâmbind, i-am spus:

-N-am nimic mamă, aşa ard eu.

Ca ţarca-n ou

Mă uit, ca ţarca-n ou, în propriul portofel. Ştiţi pasărea aceea despre care se spune că este o oportunistă, coţofana, la mine la ţară i se spune, ţarcă. În esenţă eu sunt, ca şi numele pe care-l port, un erete, dar am fost reeducat de vreo douăzeci de ani şi mai bine, să mă comport anormal, ca o ţarcă şi încă una lipsită de oportunităţi şi viziune. Mă mut de colo'-colo' şi mai trăncănesc, fără rost, la o cafea, la colţ de stradă, pe blog sau pe facebook, pentru că mi-am cam pierdut busola. Am coşmaruri cu membrii familiei mele, cu funcţionarii de la fisc, de la bănci, de la electricitate, de la telefonie, de la cablu' , de la gaze, de la leasing, de la primărie, de la asociaţia de proprietari, de la firma de gunoi, de la firma de executori, de la asigurări, care cu toţii, ca-n filmele cu zombie ăia persuasivi, îmi spun, repetitiv şi necontenit: Plăteşte! Plăteşte! Plăteşte! Noroc cu popa, că dacă mă duc la biserică, el îmi spune: Mântuieşte-te, dar Plăteşte! Eu mă uit în portofel, mă arăt surprins şi le spun: Canci bani, poate mâine!

Să nu cumva să credeţi că nu muncesc, muncesc de-mi sar capacele, de dimineaţa până seara şi uneori şi noaptea şi poate că este adevărat, aşa cum spun şmecherii, tocmai de aceea n-am timp să câştig bani. În schimb, trăiesc fericit pentru că bogăţia mea multă este ea, dar este în ceruri. Futu-i, cum să fac să o aterizez? O vreau aici, pe pământul pe care-mi duc această existenţă, aceasta în care muncesc acum şi nu altădată aiurea prin Univers. Desigur, decenţa vine abia după ce-mi vor pune mâinile pe piept, abia atunci pot avea certitudinea că voi fi tratat decent, preţ de câteva zeci de minute, cu condiţia că voi fi strâns puţinul care va trebui atunci, cu certitudine, Plătit.

Votangiu consecvent, am votat şi eu, mereu şi mereu, schimbarea. Mă-sa, de schimbare! Acu' ultima dată, am votat, ca şi alţii, ca şi trei sferturi de români, cu speranţa că voi merge pe o suprapunere de drum, chiar dacă scopurile sunt diferite şi-am crezut că astfel munca mea va putea prinde rod, că mi se va coace. Da, într-adevăr mi se coace ceva! O demonstraţie, una din nou mascată de vorbe şi acţiuni cu pro-fund caracter public, de cinism personal. Ar trebui, ca tot românu', să tac naibii din gură, că poate mi-o înfundă careva, nu-i aşa? Poate că ar trebui să fiu recunoscător, că acu' fusei cinstit cu un păhărel la Noul Cod Rutier şi să fiu mucles şi cetăţean docil. După ce mi s-a explicat cum să trăiesc mai rău ca să o duc mai bine, acum mi se explică cât sunt eu de bou că nu văd relansarea slobozită-n jurul meu. O văd, dar o şi simt cum pute. Pute groaznic a politicianism cinic, fetid a luptă dospindă-ntre palate.

Ce mai vreau şi eu? Fâs cu mac, nu am la ce mă aştepta bun din partea unui marinar obişnuit cu faptul că totul în viaţă este un schimb exclusiv profitabil-unidirecţional şi nici ca un procuror să fie altceva decât un mare băgător-de-vină şi cu atât mai puţin un manager constructiv şi suficient de şiret în relaţiile cu hidoşenile alea de organisme financiare internaţionale.

În oraşul meu, pe stradă sunt din ce în ce mai mulţi copilaşi, încă bine îmbrăcaţi până le-or mai fi bune hăinuţele, care cer doar câte ceva de mâncare. Punct!

,, Where The Fuck is global warming? ''

Tocmai pe când mă pregăteam să mă dezgust de toate şi mai ales de curva asta de lume, îmbătrânită şi înfrigurată de o toamnă precoce şi persuasiv ploiosă, în bunătatea Lui, Dumnezeu mi-a dăruit o dimineaţă strălucitor de însorită cu cântec de păsărele înveselite. În toată această bucurie, mai vin la mine oameni care vor să-mi ia bani, sau pentru că le datorez ,sau pentru că doresc să-mi vândă concepte, sau pur şi simplu cerşesc. Mai vin oameni care-mi cer un schimb onest de bucăţi de suflet, sau alţii care-mi rup câte-o halcă, aşa ca un câine pustiit de foame ori de vanitatea rabiei dobândite din prea multă trufie. Analizându-mi această ipostază ajung la concluzia că mă pot autopercepe ori ca un creştin potenţial afurisibil, ori ca o ţărancă comunistă.

Oamenilor îndreptăţiţi sau abuzatori de banii mei, de mine, sau de crâmpeie din sufletul meu le pot spune că pot lua, pentru că acesta este trupul meu săvârşitor de păcate şi foarte muncit, uzat în silnicia pentru plata impozitelor la stat, trup cu cheltuielile de mentenaţă parţial asigurate de casa publică de sănătate, că pot lua, pentru că acesta este sufletul meu şi-l am dăruit de la Dumnezeu şi-i la ofertă, e gratis, este pe moca, deşi este uşor contaminat cu abjecţie cam cât o rablă cu rugină, de pe urma intemperiilor.

Pentru că tot mi-a venit în minte povestea cu ţăranca comunistă, aflată-n drum spre cea de a doua praşilă manuală la porumb, oprită de influenţa intelectuală a medicului proaspăt repartizat în sat, aplecată peste un gard de uluci şi care-l întreabă pe acesta: ,, Domnu' doctor, mai serviţi, sau pot să-mi trag budigăii şi să-mi las poalele? '' , avertizez în exclusivitate pe abuzatorii de mine, sau de crâmpeie din sufletul meu că, stând drept în faţa lor, le pot spune respectuos, că pot servi, că pot să-i întreb dacă mai doresc sau dacă pot să-mi trag nădragii.

Citat din gandurile unei femei: ,, Where The Fuck is global warming? ''

Ura şi la gară!

Ni s-a spus, aproape pe şleau, că preţul intrării în UE a fost vinderea zăcămintelor de petrol. Am înţeles asta. Acum preţul rămânerii în ,,lumea civilizată'' se pare că va fi plătit cu aur şi gaze de şist. Dacă-l plătim, veţi vedea cât de uşor intrăm în Schengen, ca pe bulivar. Dacă nu-l plătim, suntem ameninţaţi, mai cu perdea sau mai direct, că am putea fi prima ţară exclusă din UE. Motivul invocat ar fi că nu ne mai suportă, pe-acolo pe la ei, nici hoţii, nici ţiganii, aşa pe moca. În concluzie, vom plăti peşcheş pentru şuţi, alba-negrişti, lăutari de stradă, prostituate şi peştii lor, tabere de nomazi, cerşetori. Eu sunt de părere că merită, pentru că şi ăştia repatriază oleacă de capital. Cu cât mai mulţi cu atât mai mult capital repatriat şi-atunci ne putem reconverti profesional cu toţii şi: La produs cu noi! Să secătuim Occidentu' , mai dihai ca Milcovu' ! Mă refer la râu, nu la fac reclamă la beutură. Astfel vom fi prima generaţie de sacrificiu la export, înafara propriilor plaiuri, nu aşa cum, până acum, de când se ştiu, erau românii. Altfel, ăştia vor continua să ne lovească cu proprii câini. Riscul prieteniei cu corporatiştii este că costă.

Ura şi la gară!

Blasfemica recidivată

Scriu aceste rânduri, înrâurit fiind de impresia lăsată de un celebru cuplu monden, binecuvântat de Dumnezeu cu un inocent copil superb, după ce am văzut fotografia, făcută publică, cu Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul Daniel, care-i binecuvântează în particular, în Sfânta Zi de Duminică, în dreptul unei icoane făurite din aur, înrămată preţios, a Mântuitorului. Trăi-le-ar familia în pururea fericire, n-am eu treabă că aşa se simt ei mai aproape de Dumnezeu, direct propoţional cu înălţimea gradului popii care-i binecuvântează.

Ştiu, sunt sunt frustrat, subiectiv, cârcotaş, invidios, dar mai ales nu sunt îndrituit să judec şi nici nu-i bine să o fac pentru că-i păcat. Mi-l asum! În schimb, pentru că vă provoc la un schimb de idei, mă întreb... cu precizarea că nu sunt un adept al curentului iconoclast: Oare ce-o fi zicând Isus Cristos despre faptul că are chipul zugrăvit în aur cu ferecături de lemn preţios şi alte nestemate, că preoţi preaîndestulaţi, îmbrăcaţi cu odajdii scumpe deasemenea ţesute cu fir de aur, îi repredică cuvintele şi-i repovestesc pildele din postura reală a sătulului care-l îndeamnă la cumpătare pe cel înfometat?

Başca toate acestea se petrec în lăcaşuri sfinte dar extrem de costisitoare, opulente, de parcă El ar fi fost un cocălar căruia să-i placă-n merţane mari, land rovăre scumpe şi palate masive bine creponate arhitectural. Oare era Isus, în purtarea Lui de zi cu zi, un tip trendi în ton cu ultimele tendinţe ale vremii? Desigur, şoping se făcea şi pe vremea aceea.O fi avut crucea, pe care a suferit inimaginabil şi a murit, aurită?

Părerea mea, ca şi a multor altora, este că, Isus Cristos şi-a clădit Biserica Sa în primul rând în sufletele oamenilor. Conţinutul fiind cel mai important, aşadar oameni buni, nu mai căutaţi Sfântul Graal printre comori, el trebuie să fi fost o biată ulcică, echivalentul paharului de plastic de unică utilizare de astăzi, ăla din care bea o ţâră vin tăt românu la pomenirile celor morţi!

Apropo, de moarte! Eu cred că este un orgasm atemporal produs între două reâncarnări. Cred că de-aia se bucurau dacii, în definitiv există tot mai multe dovezi de asemănare între monoteismul zamolxian şi creştinism, ceva în acest sens fiind recent spus şi de către tipul din Vatican de i se zice Sanctitatea Sa, aşa cu literă mare.

So, Peace be with You!

Revanşa boului ciut -capitolul doi-

Din vârful dealului, deja toropit de căldură, coboram panta lină a păşunii pe care păşteau risipite pe cerul verde, vacile din turma colectivei. Am zis bine cerul verde, pentru că obişnuiam să stau câteva minute-n mâini, acolo pe culme, cu capul în jos şi cu picioarele pe cerul albastru de-mi mângâiau norii tălpile goale ostenite. Coborând aşa, dintre ceruri, ocoleam fiecare vacă şi pentru a nu deranja ritmul ierbii rupte de guri flămânde, dar şi de frica muştelor mari şi lunguieţe care le însoţeau în roiuri şi după care loveau imprevizibil cozile vacilor. Mai cu seamă ocoleam taurul masiv, legat cu un lanţ lung de un ţăruş prea firav pentru forţa lui brută, dar prea preocupat să reuşească să pască iarba, fiind stânjenit de inelul de fier pe care-l avea prins între nări. Aproape de râu, treceam pe lângă cai, ne placeau mânjii cu mersul lor şovăelnic, păşind neîncrezători şi parcă într-un echilibru precar. Erau atent protejaţi de mamele lor, iepele acelea mari care-şi împărţeau strategic veghea cu hrana, mereu atente nu doar la căluţii cei mici, dar mai ales la armăsarii cu coame bogate. Armăsari mereu fremătânzi şi care după câte un nechezat răsunător îşi ridicau nasurile cu nările lărgite, buzele încreţite, cu dinţii dezveliţi, având pula lungă şi neagră pe-afară, apropiindu-se de iepe, cu paşi dansanţi opriţi de o cabrare bruscă prin care-şi etalau masculinitatea.

Noi copiii eram priviţi cu speranţă de către mamele-iepe pentru că, pe când cei doi văcari, soţ şi soţie, tolăniţi în iarbă, se ridicau şi Dumitru o urma pe Mafta până în tufele de carpeni şi aluni, noi încălecam pe deşelatelea armăsarii şi călăream în galop nebun, până se acopereau de spume de alunecam din cărca lor.

Aplecaţi pe gâturile cailor ce galopau, străbăteam spaţii nesfârşite şi de-abia atunci când descălecam şi priveam cât de mică era păşunea în comparaţie cu nesfârşirea prin care ne duseseră caii, înţelegeam că ei, caii, ne dăruiseră o taină şi că-n galopul lor nebun am fi fost cine ştie pe unde prin împărăţia Lui Dumnezeu. Mi-a plăcut fata care m-a însoţit într-o zi în călătoria mea de taină, mi-a plăcut cum strângea între coapsele-i prelungi şi totuşi puternice calul pe umerii căruia-şi rezema genunchii feciorelnici în alergarea aceea nefirească, cu părul şaten, lung, bogat, cu bucle mari răsfirate de vânt, cu sânii binişor mijiţi şi pe care-i sumeţea cu sfioşenie. Am iubit-o aşa, hălăduind vifornic prin neştiute lumi. A, am uitat să vă spun că ea mirosea ca sâmburii de caisă pe care, într-o dimineaţă, i-am spart pe terasa din beton a casei părinţilor mei cu ciocanul de lemn din atelierul de tâmplar al bunicului meu, ciocan cu care i-am spart şi capul vecinului pentru că-mi furase partea mea. Doamne, ce scandal a mai făcut grasa de mamă-sa! Pe mine mama m-a bătut demonstrativ, zâmbindu-mi complice, doar ca să tacă aia din gură şi să plece satisfăcută de spectacolul violent, bine jucat, al răzbunării.

Va urma.

Mânerău - satul meu natal

M-am născut, desigur, într-un sat. Un sat aciuat printre dealurile lui, care-l vegheau şi-l veghează şi Meia şi Gruni şi Moga. Casele încep sub Coasta Gicoanii şi se termină cu mult mai repede decât valea pe care o închide maiestuos Ciciora. A, să nu uit de Gurguleu...de acolo îmi lansam avioanele de lemn şi visele în care zburam şi mă-nălţam. De, creşteam şi eu, ca toţi copiii.

În satul meu natal sunt oameni. Unii sunt mai ţâfnoşi, alţii cam trufaşi, majoritatea sunt buni şi mai sunt şi câţiva sfinţi, ca-n toate satele româneşti.

În satul meu nu sunt oameni ai nimănui, fiecare este al cuiva, de-a lu' Iepure, de-a lu' Bălu, de-a lu' Cocea, de-a lu' Hoandra, de-a lu' Holaită, de-a lu' Mocanu, de-a lu' Pemu, de-a lu' Bibolan, de-a lu' Todor, de-a lu' Ceantă, de-a lu' Oaia, de-a lu' Raina, de-a lu' Ursăi, de-a lu' Râpa, de-a lu' Şamu, de-a lu' Frenţ, de-a lu' Valeri, de-a lu' Banda, de-a lu' Ciomandă, de-a lu' Beşa, de-a lu' Călina... şi tot aşa, cam până la o sută de neamuri. Oriunde ar umbla oamenii ăştia prin lumea largă, nu uită că ei sunt de-a lu' cineva de pe o uliţă mai apropiată ori mai depărtată de câte un deal, sunt de-a lu' un neam din Mânerău. De sărbători, cu toţii merg la biserica de pe coasta unui deal şi se roagă la Dumnezeu, la Isus şi la Maica Precista, ca toţi creştinii. Ca toţi oamenii, sunt în stare de muncă, de ajutorare, de iubire, de ură, de bârfă, de milostenie ori de avariţie, de fiecare şi de toate, dar cu o condiţie, oricare dar pătimaş. Cu patimile astea trăiesc, atunci când mor, pe rând, pe fiecare îl duc toţi ceilalţi, adunaţi într-un şir lung, cu prapuri, cu icoană şi cu popa-n frunte, pe dealul cu biserica şi-i îngroapă trupul în progadia din jurul ei, iar sufletul se uneşte cu câte un deal dinspre unde-şi avea casa.

Uite aşa, atunci când mă duc acolo, acasă, şed la sfat cu dealurile. Cu Meia, cu Gruni, cu Pleşa, cu Obârş, cu Ciciora, cu Petriş, cu Gurguleu, cu Moga, cu Coasta Gicoanii... de jur împrejul meu.

ATENŢIE! La mulţi ani, Măriilor!

Am citit foarte multe opinii, unele de-a dreptul intransigente, despre faptul că nu ar trebui ca de Sfântă Mărie, pentru că este Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, să se considere o zi a numelui , că nu este bine să facem urări celor ce poartă acest nume, că acest lucru este rău şi imoral şi nu este un prilej de bucurie.

Încetaţi să mai judecaţi cu jumătăţi de cap, încetaţi să mai distrugeţi tradiţii ale poporului nostru creştin-ortodox, încetaţi să încercaţi să ne transformaţi, încetaţi să vă consideraţi mai deştepţi decât conştiinţa colectivă a naţiei!

Dacă ar fi să ne luăm după ce spun suporterii acestui nou curent contestatar, în aceeiaşi logică defectă, ar trebui să nu mai sărbătorim nimic nici de Sf. Ion, pentru ăstuia i s-a tăiat capul, nici de Sf. Ştefan, pentru că a fost ucis prin lapidare, nici de Sf. Gheorghe, pentru că a fost decapitat la 23 aprilie 303 din comanda împăratului Diocleţian, nici de Sf. Dimitrie pentru că a fost străpuns cu suliţele-n temniţă din comanda dată de alt împărat. Se pare că dacă străpungi o tradiţie, această faptă te face să te simţi imperial. Aveţi grijă ce faceţi cu puterea cuvântului, nu o spun eu, au spus aceasta alţii cu mult înaintea mea şi mult mai luminaţi ca mine, pentru că puterea cuvântului poate fi cea mai de temut armă.

Dacii sărbătoreau la trecerea în altă dimensiune a unui suflet şi să nu uităm că aveau singura religie monoteistă dintre popoarele europene şi nu numai dintre acestea.

Orice femeie dobândeşte nemurire atunci când naşte, desigur nemurirea doare şi doare cumplit, cât un travaliu şi n-avem cum şti ori înţelege asta noi bărbaţii, bieţi copulatori trecători pe faţa pământului, datori să le cinstim până la adormire şi mult după aceea pe mamele acestui popor creştin-ortodox. Nu există moarte, pe o mamă, ceea ce noi numim moarte, nu o doare fizic, nici o mamă nu moare, ea trece în altă dimensiune, adoarme pentru această fire şi are grijă, din altă dimensiune, de fiii săi, de fiicele sale, de copiii fiicelor sale, care la rândul lor vor îndeplini acest ciclu.

Maica Domnului nostru Isus Cristos, a adormit, Ea este Acolo pentru noi, mijlocitoarea întru iertarea păcatelor noastre şi noi o sărbătorim pe Ea şi dacă admitem că există moarte, ne contestăm pe noi creştinii, contestăm însăşi esenţa din care ne-am alcătuit.

Aşadar sărbătoriţi măi oameni buni, Ea ne priveşte şi se bucură. Sărbătoriţi şi nu vă beţiviţi prea tare, nu fiţi prea nesătui, dăruiţi şi celor ce au lipsuri, nu preacurviţi. Folosesc sintagma aceasta,  ştiind că o mamă este îndurătoare, iertătoare şi trebuie să avem grijă să nu o întristăm cu vreun săgalnic exces.

Îmi amintesc cu bucurie de bunica mea Maria Mihai şi-i cinstesc memoria, cinstind toate mamele din neamul meu cărora le datorez bucuria de a trăi eu aici şi-acum.

La mulţi ani! Urarea, o adresez surorilor mele Irina-Maria şi Sanda-Maria, tuturor Măriilor şi deasemenea tuturor barbaţilor ce poartă acest sfânt nume.

La pescuit...?

Eu să merg la pescuit? Da, am petrecut o dupăamiază frumoasă, memorabilă, împreună cu familia mea: la pescuit. În viaţa mea nu am avut răbdare să stau mai mult de trei minute cu băţu-n baltă. Cum pentru orice păcat este un început, sau dacă vreţi, cum tot omu' cu mintea-ntreagă începe să manifeste apucături atipice odată cu încărunţirea, iată-mă şi pe mine cu toată familia la pescuit. N-am să vă spun unde este locul în care am fost să pescuim, sau mai sincer mărturisind, să încercăm, pentru că nu am permis de pescuit şi în concluzie sunt, cu toată diletanţa mea din domeniu, un braconier, dar şi pentru că umblă zvonul că-n ţara asta datu-n gît şi sodomizarea caprei vecinului sunt foarte ,,în trend'' . Asta şi pentru că nu-mi place riscul unui conflict intelectual cu posibili nimurici cu aer oficial şi balele-n şpagă gata să fie scribi de procese verbale care sancţionează exclusiv bruma de bunădispoziţie pentru un potenţial ihtiocid, pentru că oricum noi n-am prins nici măcar unul şi chiar dacă l-am fi prins, din patologică umanitate, l-am fi eliberat. Uneori este incredibil că unii dintre noi am depăşit condiţia de vânător-culegător a speciei din care facem parte. Thanks Lord!

Nu există hazard!

Chiar întreaga viaţă este un hazard? Iubita mea, oare sunt eu doar un norocos că tu eşti acum, aici, cu mine? Dacă un alt spermatozoid pleznea-n ovulul mă-tii, sau taică-tău mai statea la o ţigară, poate nu te-ai fi născut tu... Cum nici eu n-am venit pe lume prin eprubetă, cum şi-ai mei şi-au tras-o, fix la momentul potrivit, pentru a mă concepe... Cum până a ne cunoaşte, fiecare dintre noi a supravieţuit aproape miraculos unor încercări şi cum iubirea noastră este, cu fiecare zi ce trece, tot mai mare, înseamnă că nu există hazard.

La răscrucea dintre o vară şi-o toamnă, pe mal de Bosphor, într-un hotel împodobit cu ghirlande de laur tăiate-n piatră aşa cum se construia la început de secol douăzeci, în timp ce chiar cerul curgea aproape compact pe pământ şi în mare, după ce toate tobele înaltului bătuseră prevestitor şi Dumnezeu, zâmbind mulţumit, înţelept şi mucalit în barba-i albă, îşi întorcea pentru o vreme faţa spre Marmara, noi ne-am iubit, acolo undeva în Cornul de Aur, astfel zămislindu-se fiul nostru. Înseamnă că nu există hazard.

AVERTISMENT

Nu-mi mai alungaţi cămilele de pe casă, eu le-am pus acolo, le admir siluetele în lumina apusului de soare, cu toate că lumina aceasta caldă este dăruită de Dumnezeu tuturor, casa este Creaţia Mea şi cămilele sunt ale mele şi le-am adus tocmai din pustiul în care tot voi m-aţi alungat. Desigur, voi n-aveţi nici o vină, ştiu că acestea sunt efectul implacabil al Organizării Sociale, o necesitate pe care vă tot scremeţi să o tot construiţi de câteva generaţii. Gesturile mele sunt condamnabile şi pentru simplul fapt că sunt ilogice, pentru că Organizarea voastră este asemeni unui trup condus doar de minte, iar sufletului, după ce l-aţi îmbălsămat şi l-aţi aşezat într-un mausoleu, îi tot ducem cununi şi coroane de flori, îi înălţăm ode şi stindarde sterile, îi cântăm sublimul cu fanfare tot mai surde, pentru a fi, cu toţii, palpabil şi cotidian, în posesia certitudinii că nu va mai Reânvia. Altfel, am fi în pericol să reîncepem să ne iubim unii pe alţii...

Aseară, târziu, într-o piaţetă de promenadă, cosmopolit înţesată cu terase cochete şi oameni de toate vârstele şi sexele etalate, într-un Oraş, l-am reîntâlnit, după multă vreme, pe Eternul Copil. În timp ce El cerşea pe la mese, pe mine mă durea crunt că în loc să mă bucur că-l revăd, m-am întristat crunt, am plâns mocnit ca o lavă pe dinăuntru şi-mi venea să erup Vulcanul asupra Voastră, pentru că Voi, în numele Organizării voastre, îi scoseserăţi violent un ochi, era cu capul diform, nu mai cânta, nu mai zâmbea... Ce mare Rău va făcut un copil? Desigur, pentru că El vă cânta, vă zâmbea, glumea inocent cu voi şi aştepta doar, eventual şi neobligatoriu, nişte bomboane, nişte bănuţi sau cel mult un sandwich, dar mai ales pentru că VĂ IUBEA, l-aşi pedepsit, l-aţi mutilat cu modernele voastre bâte de baseball. Puteţi sta liniştiţi, L-am alungat şi eu, poate cu scuza că eram oripilat de faptele voastre, sau poate pentru că trebuie să fiu şi eu în rândul lumii, să am scopuri mercantile, scopuri imberbe de grandomanie paranoidă, să fiu cool, bengos, intelectual, metrosexual...

Nelinistiţi-vă, alarmaţi-vă, instituiţi Stare de Urgenţă, de Asediu, pentru că Eu voi purcede la a mă răzbuna pe voi şi mă voi Răzbuna cu multă Iubire. Veţi fi născocind tot felul de instanţe şi pedepse, va fi inutil pentru că sunt inimaginabil de puternic, pentru voi, pentru că VĂ VOI IUBI pe voi, culmea, dezinteresat şi incredibil gratuit, gratuit nu ca o ofertă, aşa cum Dumnezeu ne-a lăsat pe Pământ, cu tot Sufletul.

Nu mai faceţi negoţ cu voi înşivă, nu mai numiţi că vă iubiţi atunci când vă futeţi, iubiţi-vă doar atunci când faceţi dragoste, nu vă mai împăunaţi cu trofee de femei, de bărbaţi sau copii care ajung în puterea voastră, bucuraţi-vă de sufletele care vin lângă voi din bucuria de viaţă, pentru celebrarea acestei minuni dăruite din însăşi Esenţă. Opriţi-vă şi nu mai judecaţi şi condamnaţi Iubirea ca şi când Ea ar fi singura sură de anarhie, Iubirea nu este anarhică, Ea vă poate reorganiza, ilogic de sublim, fără de reguli sau legi scrise ori nescrise, înspre bucuria de viaţă a fiecăruia.

NU ÎMI MAI ALUNGAŢI CĂMILELE DE PE CASĂ !!!

Flori si tuberculi

Dimineaţă de Duminică cu lumina strălucind special, sacral, cu aer de ectenii murmurânde şi ciripit de păsări care le recântă în alt grai, cu iz de tămâie şi busuioc şi dangăt de clopote, cu pace şi linişte plăcute ca apa de baie pentru bebeluşi şi o inevitabilă primenire sufletească şi trupească.

Plec la piaţă, mă pierd prin forfăiala de lume de această dată nefiresc de liniştită şi cumpăr, negociind cu gesturi ca-n filmul mut, pentru a-i dărui iubitei mele, un braţ de flori de câmp amestecate cu soiuri mărunte de grădină, margarete, maci, luberii, nu mă uita, patchouli, guraleului... acompaniate cu ţeposul asparagus, sublimul vălul miresei şi trancedentalul şi totodată banalul busuioc. Mai cumpăr şi patru kile de tuberculi de cartofi lungi, groşi şi noduroşi, mirosind a pământ şi-i duc toate acestea în dar iubitei mele, oferindu-mă astfel pe mine şi tot ceea ce mi-a dăruit Dumnezeu să simt pentru ea.

-Iubito, hai să ne-aruncăm în fân cosit, tu să priveşti cerul şi eu să mă bucur de el oglindit în ochii tăi, eu să scurm cu unghiile-n pământul din jurul tău şi tu să te bucuri de el scurmând în omoplaţii mei! Va veni, el timpul, când ne vom ostoi, dar să nu ne gândim defel la aceasta, nici la faptul că ţie nu-ţi place poziţia misionarului, la ratele restante, la datoriile la stat... nu mai avem nevoie de nimic, doar avem: tuberculi şi flori.

Doamne, ajută-mă să câştig astăzi la loto, căci eu mă leg, să cumpăr de toţi aceşti mulţi bani, TIMP.

Vremea neghiobilor sau viaţa cu ţâfna-n gât

Trăim vremuri tulburi, naşpa...! Aşa-i că toţi sunteţi de acord cu mine? Haideţi să discutăm despre orice, ca şi când ne-am pricepe chiar la orice şi-am putea emite ipoteze extraordinare despre orice. Ca şi când? Doamne, ce condiţie ruşinoasă am putut să şi gândesc, darămite să o mai şi scriu! Păi, în ziua de astăzi, foarte mulţi oameni sunt teribil de inteligenţi. Scuze!

Orice dialog este placut atât timp cât este compus din afirmaţii, parcă după regulile agorelor antice, afirmaţii menite a nu fi tăgăduite, uneori făcute de câte o buzată bine tunată şi obligatoriu cu experienţă şi înţelepciune, alteori de câte un estropiat căruia-i gâjâie vocea şi-i mare vedetă muzicală, de cele mai multe ori de către domni ciudaţi prin aspectul rigid-pruritic în care-şi poartă costumul şi cravata şi care pun atât de multă pasiune în alocuţiunile rostite de parcă ar fi guru vreunui nu ştiu care mare ashram al proştilor.

Atenţie! Afirmaţie defăimătoare!

Neghiobia îmbracă foarte multe alte forme, poate fi prezentă nu doar pe ecranele televizoarelor, ea poate fi transportată în suv-uri sau limuzine de sute de mii de euro, îmbrăcată provocator în haine ,,de firmă'' , poate emite manele din mersul maşinii, poate puţi în mod egal a transpiraţie sau a parfumuri franţuzeşti, prezentă şi insistentă în mediul virtual, poate fi ultradecorată cu aur sau cu atitudini filozofice care l-ar pune-n cur până şi pe miştocarul ăla de Freud. Culmea, neghiobia în zilele noastre, poate produce bani, mulţi bani!

Doamne fereşte!

Sub nici o formă şi în nici o situaţie, să NU puneţi vreo întrebare despre, ori în legătură cu competenţele expuse ori profesionale ale neghiobului suprem sau ale performerei în sublimul feminin, misticului bigot care te face din vorbe, ori funcţionarului deştept de implacabil ca un destin, cu atât mai puţin politicianului mai nămolos decât un ghiol. Vi se va răspunde invariabil, în dispreţul bunului simţ, tot cu o întrebare, sau mai multe... Cum adică? Ai impresia că eu...? Vrei să spui că...? Acestea în ciuda faptului că, poate, întrebarea ta era una sinceră pusă din necesitatea de a primi un răspuns avizat dintr-un domeniu unde poate nu excelezi. ,,Săţi fie ruşine!''

Acest tip de reacţie este întotdeauna însoţit de o cel puţin uşoară congestionare a expresiei şi rigidizarea gâtului prin băţoşire. Se aseamnă aprozimativ cu o criză de astm. Asta pentru că bieţii oameni de astfel de succes trăiesc viaţa cu glonţul pe ţeavă, ca otrava-n mătrăgună – cu ţâfna-n gât.

Este păcat că această otravă a început să se răspândească şi între noi, oamenii de rând şi mulţi se vor trezi într-o bună zi, brusc, din cataleptica superioritate, constatând că sunt chiar însuşi Neica Nimeni şi nimeni nu va avea milă pentru aceştia dintre noi,mai mari sau mai mici, pentru că toţi vom fi ocupaţi să ne ducem crucile.

Poveste nepopulară modernă

A fost odată ca niciodată, într-o ţară-ndepărtată şi de tradiţii diluată, ţară altfel foarte membroasă, un băiat şi-o fată. Pe băiat îl chema Făt Frumos şi băieţii din cartier îi mai spuneau şi Nice Gay, iar pe fată (presupunând aceasta în limitele rezonabilului) o chema Ileana Cosânzeana şi era acţionar majoritar la SC Ileana & Co Sânzâiana SRL şi avea un ABC cu care făcea afaceri în domeniul hidroenergetic pentru că avea relaţii la Împăratul Chioroşu.

Într-o banală zi, Zmeul, convins de păşnicia unei parade de susţinere a căsătoriilor între cupluri de acelaşi sex şi din teama că oricum despre el se va spune că soţia lui este ca şi chiar mâna lui dreaptă, l-a răpit pe Făt Frumos. Acesastă întâmplare, spre disperarea lui ditamai frumosul fătuloi, nu a avut nici o relevanţă, făcând doar obiectul unei mici casete din presa tabloidă. Desigur, Zmeul va fi trăit fericit până la foarte, foarte adânci bătrâneţi.

Ehe, problema momentului era Balaurul cu Şapte Capete, care tocmai bătuse câmpii la un talk-show televizat, criticând politica partinică aplicată de Împăratul Chioroşu. Culmea, deşi a fost abuziv întrerupt în emisiune de multe şi interminabile comentarii dispreţuitoare ale Cotoroanţei cu nas mare şi halenă de cârnat în guriţă, Balaurului cu Şapte Capete i s-a întocmit dosar penal în urma autosesizării Direcţiei Naţionale Anticopulaţie, presupunând că ascunde evazionist un număr egal de capete mai puţin inteligente şi probabil un număr dublu de ouă, în lenjeria intimă.

În urma unei enigmatice decizii a unei comisii parlamentare, aceasta a pus la dispoziţie o răpciugă de cal bubos şi-un vătrai cu jăratec. De menţionat că vătraiul, fermecat mânca-ţi-aş, era construit de un rrom reconvertit şi reâncadrat social, cu propriul său ciocan, din tablă zincată în timp ce bolborosea un descântec din care se-nţelegea doar ceva de genul: Băga-mi-aş ...( cuvânt magic pentru unii)... în ea de muncă, era mai mişto în Franţa! Poate şi probabil din cauză că nu a dezinfectat tabla cu rom, omul era de ştiut că suferea de pe urma duşmanilor.

Într-o bună dimineaţă, Ileana prin ajutorul unor intermediari specializaţi în brokeraj, cu studii în Ţara lui Papură Vodă, câştigă licitaţia pentru calul bubos şi vătraiul cu jăratec. După ce dădu jăratecul pe gâtul calului, acesta s-a scuturat de trei ori şi se transformă într-un frumos Q7 alb perlat de toată mândreţea.

Afltă departe, într-o ţară îndepărtată, într-un mall de prin Pădurea Neagră, Ileana Cosânz... s-a întâlnit cu Mama Zmeilor. Pentru că deja făceu parte din grupuri de interes diferite, în urma unei manevre pornită din nemulţumirea Impăratului Chioroşu, se priviră cu duşmănie şi se înfruntară în fiţe, se întrecuseră în poşete, se măsurară-n vulve şi se luptară în şpagă dreaptă şi odată o luă Ileana pe Mama Zmeilor de gât şi o înfipse în pământ până la gât, pentru a rămâne acolo pe post de loc de marcaj pentru maidanezii comunitari.

Si-am încălecat pe-o şea şi v-am trombonit aşa şi poporul nevoiaş, prostănac şi votangiu era dus de nas cu speranţe deşarte de către Împăratul Chioroşu, Croitoraşul cel Viteaz care fusese specialist în bodybuilding şi dirijat fanfara, mai apoi înlocuit de Uriaşul cel Bun pasionat de streetball, copilotare şi coabitare. Şi-a trăit poporul fericit vreo douăzecişitrei de ani şi de nu o fi fost desfinţat, trăieşte şi în zi de azi, cu ochii-n soare şi buza umflată.

Dinamica unei nenorociri – Accidentul din Muntenegru

Exprimându-mi toată compasiunea pentru suferinzii de după teribilul accident, condoleante familiilor celor decedaţi, pentru că trebuie să învăţăm cum să evităm astfel de tragedii, propun ca temă de discuţie dinamica producerii acestui dezastru.

Întotdeauna forţa, implacabil, inevitabil, cinetic, simplu, newtonian, einsteinian, este rezultatul înmulţirii masei cu acceleraţia. Energia cinetica a unui autovehicul aflat în mişcare, întrucât masa acestuia este constantă, poate fi controlată doar prin variaţia acceleraţiei dată de gradul de utilizare a potenţialului energiei mecanice pe care o poate dezvolta motorul şi prin utilizarea sistemelor de frânare. Bineînţeles, dacă ar fi să detaliem, în mecanica deplasării unui vehicul intervin şi forţele vectoriale de frecare, centrifuge, centripete, momente cinetice de torsiune, presiuni de aer inconstante... multe altele.

Axându-mă exclusiv pe împrejurările acestui cumplit eveniment nefericit şi fără a mă erija în cel care doreşte să stabilească o cauză a producerii lui, doresc doar să transmit câteva sfaturi de atitudine la volan pentru evitarea unor accidente la intrările sau iesirile din tuneluri rutiere.

Înaine de intrarea într-un tunel rutier, faceţi mental o fotogramă, o înregistrare atentă, pentru o fracţiune de secundă, a celorlalte vehicule din trafic, atât a celor ce rulează în faţă dar şi a celor ce le vedeţi în oglinzile retrovizoare şi asta desigur fără a vă disipa atenţia de la traiectoria proprie, utilizând atenţia distibutivă, apreciaţi distanţele dintre voi şi dinamica celorlaţi participanţi la trafic.

În situaţia în care pilotaţi un autovehicul în timpul unei zile însorite, înaintea intrării într-un tunel rutier reduceţi viteza, lăsând uşor pedala de acceleraţie. Luminozitatea într-un tumel rutier este diferita de cea cu care vederea dumneavoastră s-a obişnuit până la acest moment şi veţi avea nevoie de cateva secunde pentru ca vederea să se adapteze. Aderenţa trenului de rulare la carosabil va fi diferită datorită diferenţelor de temperatură şi în cele mai multe cazuri de umiditate, cu impact asupra durităţii suprafeţei de asfalt. Încercaţi pe cât posibil să lăsaţi o distanţă de siguranţă pănă la vehiculul din faţă şi să vă situaţi într-o configuraţie de rulare la distanţă de vehiculul din spate fără a accelera inutil. Ţineţi cont că şi ceilalţi au nevoie de nişte secunde de adaptare a vederii, mai multe sau mai puţine, în funcţie de experienţa acumulată şi implicit de nivelul astfel variabil al antrenamentului la schimbările de luminozitate. În timpul măsurat de scurgerea celor câteva secunde de adaptare a vederii veţi evalua mai greu şi cu mai puţină exactitate distanţele, vitezele şi eventualele obstacole sau chiar vehicule, eventual blocate din diverse motive, în tunel.

Aceleaşi fenomene vor acţiona, desigur în sens invers, la iesirea dintr-un tunel rutier. Nu schimbaţi banda pe care rulaţi dacă nu este imperios necesar. Măsura cea mai bună este să nu măriţi, de dragul senzaţiei adrenalitice, viteza în interiorul tunelului şi să reduceţi din nou, uşor viteza, pentru a permite vederii să se adapteze luminii solare. Nu bruscaţi comenzile maşinii! Ţineţi cont că în funcţie de dispunerea şi traiectoria tunelului este posibil chiar să vă treziţi brusc cu soarele în ochi. Adaptarea vederii poate fi întotdeauna, cu câteva clipe mai mare decât la intrarea în tunel. Este posibil ca ieşirea din tunel să se facă într-un viraj a cărui curbură nu aveţi cum să o estimaţi, sau şi mai periculos o sinuozitate specifică drumului aflat la altitudini şi de cele mai multe ori pe un viaduct. Deasemenea un rol important îl va juca şi temperatura diferită a asfaltului mult mai cald la expunerea solară.

Ar mai fi multe de spus, fiecare situaţie este diferită şi fiecare călătorie este ca o viaţă în sine, eu dorindu-vă doar călătorii placute, să ajungeţi cu bine de fiecare dată acasă!

On Off

Pribeag pe strada unde locuiesc,

Rătăcitor prin viaţa ce-o trăiesc,

Iubito, mi-s zece degete îngheţate

Şi am cristale ponosite-n şoapte.

De strâng din pumni, gândind la tine,

E doar travaliul renaşterii de sine.

Ministeru' mamii lor!

Băsescu, Becali, Ponta, Udrea, clanuri, tunuri, antenele, pedelisti, mita, coruptie, interese, Oltchim, vânzarea chefereului, maşini scumpe, parlamentari, sănătate falimentată, salarii uriaşe, pensii imense, păduri tăiate, Gold Corporation, gaze de şist, Sile Cămătaru, droguri, rrrrromi, Boc, autostrăzi, RAPPS, Voiculescu, Ghiţă, DNA, Curtea Constituţională, justiţia, contracte, căsoace, Videanu, Pinalti, Hrebe, primari, baroni, CNADNR, europarlamentari, reabilitări, procese, succesuri.........

Apăi noi, ăştia mulţ' pă unde suntem, mai avem v'-on loc? Au' suntem buni numa' cân' om fi beteji, că să pot face mulţ' bani de pă urma noastă, n-om fi nici vindecaţi nici lăsaţi să murim, numa ne-om zvârcoli aşe c-an iad să poa' să ieie dracii ăştia mai mulţ' bani şi de pă noi dar mai ales să pungăşască statul.

Ministeru' mamii lor de hoţi!

Auzită, într-o zi de sărbătoare, pe uliţa satului meu natal.

Lytrei

Era un iniţiat, ştia ce-nseamnă arta sublimei tăceri. Lytrei tăcea şi-n lucirile mărunte ale întinderii de nisip din faţa sa, înţelegea că ceilalţi din Nesingurătate îl priveau în toată solitudinea-i nudă. Pentru că acolo, în Nesingurătate, nu există timp ştia, că după scurgerea timpului petrecut în această dimensiune materială, va întâlni Privitorii, care-şi vor spune părerea despre tot ceea ce a făcut şi-a spus, îi vor judeca fiecare secundă din drumul prin Lumea Măsurată cu Timp , de la pruncie şi până la nevolnicia bătrâneţii. Tăcea şi se gândea la povara darului primit prin Iniţiere, la cei care în urmă cu mii de ani erau prigoniţi, devenind tot mai puţini, la cei care acum mii de ani au murit ucişi cu pietre pentru că ştiau Adevărul, la cei foarte puţini care-au ştiut să tacă sublim şi mai apoi să Iniţieze.Poate a fost mai bine aşa, dacă cele două lumi, separate de Timp, inconsensuale şi-ar fi devoalat reciproc existenţa, s-ar fi prăbuşit una în cealaltă şi poate ar fi murit chiar şi Suflete. Lytrei nu dorea să mâhnească pe nimeni, nici pe Dumnezeu, nici măcar pe clericii care-şi spuneau ştiutori, cu toate că erau cei mai derutaţi dintre oameni. Ce folos că era un iniţiat, ce folos că ştia, atâta vreme cât nu folosea şi nu era util nimănui acest lucru. Îşi cunoştea prea bine Datoria, trebuia să influenţeze prin puterea exemplului, care mai apoi să se răspândească.

Plecând de la marginea Genunii de Nisip, trecând pe lângă piramidele cristaline de la poalele dealului înverzit şi cu creştetul pierdut în lumina caldă a apusului de soare, a intrat în tumultul Oraşului, pierzându-se pe sine printre ceilalţi Oameni.

Amendabila

Când scârţie iubiri din balamale

Şi iarba crudă, o calcă haimanale,

Atunci, cu degetul în aer desenezi

O inimă pe care numai tu o vezi.

Vorba din popor, ca vorbele caduce,

Că fiecare om e-mpovărat cu cruce,

E falsă şi nimeni nu plăteşte vamă,

Căci fiecare cară, o inimă de mamă.

Vocaţia limbricului.

Există oameni, există şi oameni care au vocaţia limbricului. Trăiesc printre noi, trăiesc cu noi, trăiesc într-o aparent simbiotică afecţiune, cointeresare, comuniune de sentimente sau scopuri, asta până când inevitabil, gena lor lumbrică îşi trădează prezenţa.

Există caracterele ascaritice evidente, vizibile şi-atunci e simplu, eschivăm aproape instant, nu merită atenţie. Mai greu este însă cu personalităţile care, cu un mimetism desăvârşit, cu o incredibilă şi convingătoare capacitate de deghizare, îmbracă profiluri psihice, afectiv-emoţionale, aspiraţionale, surprinzător de asemănătoare. In drumul prin viaţă, legăm cu aceştia diferite relaţii strânse de diferite implicări şi niveluri, îl împletim şi-l parcurgem împreună pe o distanţă mai scurtă sau mai lungă. Real, ei vor folosi doar reursele celui pe care-l însoţesc, inconştienţi de faptul că au şi ei clipe de singularitate, momente în care dincolo de jocul perfect al dedublării care devine chiar viaţa lor, li se vede aspectul cilindric natural, atunci când esenţa-şi cere dreptul la evidenţă.

Dacă în astfel de clipe-flash în care se dechide un portal de viziune asupra componentei egoiste, sunt identificaţi, printr-o măsură drastică şi nu lipsită de efecte paralele dureroase, pot fi debarcaţi. Dacă nu, atunci consolaţi-vă cu ideea că oricum vor intra şi ei în putrefacţie odată cu organismul căruia îi vor fi consumat resursele, că doar, pleonastic exprimându-mă, umanismul este prima eroare a lui homo sapiens.

Concluzionând, atenţie la pruritul anal!

Copacul castrat - continuare

Mie, mi-au crescut lujeri de gânduri din creştet şi se-nalţă până la cerul acesta indiferent, unde nu se află nici un Dumnezeu, pentru că El se află cu noi aici pe pământ. Este tot atât de adevărat că şi pământul acesta se află de fapt tot în ceruri, că doar gravitează prin sistemul solar. Fuck, şi-atunci spre ce cresc gândurile mele?

Se pare că, de fapt, copacul ştie mult mai multe ca mine, dar tace aşa în înţelepciunea lui, ori poate am imposibilitatea biologică şi mentală de-a comunica cu el. Poate că începuse o comunicare între noi pe-atunci când eu îl asimilam ca simbol al propriei virilităţi, poate că este adevărată ipoteza unor asceţi, cum că sexualitatea este ceva ce ne uneşte cu Universul şi-atunci expresia românească ,,Băga-mi-aş pula!'' este încă o dovadă că poporul nostru are capacitatea de a trăi cotidian adevărul în esenţă pură, probabil având, procentual, cel mai mare număr de indivizi cu capacităţi transcedentale încă neconştientizate.

Se mai spune că trebuie să avem curajul de-a trăi viaţa, eu îmi doresc şi vă doresc, să avem tandreţea de a trăi viaţa.

Copacul castrat

Acum câţiva ani, patru sau cinci muncitori în salopete frumos personalizate cu firma la care lucrau, cu o atitudine şi gesturi demonstrativ profesionale, înarmaţi cu motofierăstraie, lifturi hidraulice şi accesorizaţi cu ochelari, căşti şi mănuşi malagambistice rău de tot, trimişi să toaleteze arbori de pe domeniul public, au castrat demnitatea şi măreţia copacului meu preferat.

Ştiam că va fi secetă, o lungă şi prăfoasă secetă, ce va usca pământul aşa de mult, că până şi morţii vor fi greu de îngropat, grămezile de gunoi nu vor mai puţi uscându-se, bunăciunile vor consuma tone de creme cu factor mare de protecţie uv şi se va restricţiona consumul de apă la asociaţiile de locatari. Evident, pădurile ancestrale din sufletul meu uniform întis pe câteva sute de hectare de plaiuri natale, vor supavieţui acestei lungi şi toride încercări.

Copacul meu preferat, de aici din oraş, pe când muncitorii se îmbătau cu bere, mulţumiţi de tortura comisă, întindea spre cer vreo două, trei braţe amputate şi atât. Cerul devenise deodată mai mare, mai aproape şi mai indiferent. Abia atunci, la vederea trunchiului despărţit de ramurile groase şi prelungi, am realizat că subconştient, îmi asociasem certitudinea virilităţii şi de aspectul acelui arbore puternic şi durerea lui nestrigată am simţit-o acut în vintre.

Am fost şi mâhnit şi invidios pe oamenii aceia care vor fi ajuns, seara târziu acasă, duhnind a drojdie şi alcool ieftin şi-şi vor fi tăvălit nevestele cu părul lor puţind a prăjeală de ceapă, chemate brusc la datoria descărcării de hormoni, direct din bucătărie.

In această primăvară, copacului meu i-au crescut în vârful trunchiului, lujeri foarte mulţi şi foarte deşi, cu multe frunze şi arată ca un punk-ist.

Blasfemica

     Una din două, sau trăiesc mult şi tânăr, sau îmi cumpăr o rachetă, de care să mă agăţ şi să plec într-o călătorie doar dus, în Cosmos, înainte ca trupul să-mi devină caricatura a ceea ce sunt acum, înainte să încep să put a reziduu digestiv dospit şi astfel scutesc şi statul de plata asigurărilor medicale şi de pensie pentru o epavă care se încăpăţânează să nu moară şi rămân mai mulţi bani pentru bulangii ăia şmecheri de-i pârlesc din bugete.

     Există şi varianta a treia, aia în care mă voi screme în fiecare zi să mă abţin de la păcate, îmi voi constipa forţat mintea pentru ca sufletul meu îngălat de dragoste să poată să ejaculeze spiritualitate după nesfârşita înţelepciune căpătată printr-o bigotică masturbare publică executată cu multă evlavie publicitară.

     Cum eu nu am calităţi de persoană publică şi başca şi mondenă, n-am nici o şansă să extrag vreun profit din iubirea aproapelui, aşa că relaţia mea cu Dumnezeu rămâne una strict intimă şi nu priveşte pe nimeni. Atenţie, draga mea organizare politico-statală, oricât ai încerca să pui botu' , beneficiile acestei relaţii nu sunt impozabile! Pa...

Nespălarea de sine.

         Plouă, plouă cu desfrânate şuvoaie ale primăverii reci şi friguroase care, ne însingurează în speranţa Dumenzeului că, în sfârşit, ne va-ndestula pământul şi în acelaşi timp ne va spăla păcatele. Ne-am săturat de apă, dar se pare că este nevoie de încă multă, deşi noi vrem să rămânem cu păcatele noastre, să ni le conservăm uscându-le la soare, să facem din ele saramură pentru suflet, pentru că vrem să rămânem noi înşine, cei ce ne-am clădit din greşalele noastre.

        Pentru mine există o iubire cu mult mai mare decât iubirea de Dumnezeu, drumul spre El.

Aiemef

Linia descrisă de spatele, şalele şi fesele tale,

iubita mea, ţi-aş ara-o cu tiroida mea,

până la ceafa în care-mi voi înfige buzele,

inconştient în certitudinea mea

că acesta este drumul spre iad

şi că mai apoi, necondiţionat,

îngerii-mi vor permite,

să miros smirna

şi să le fiu egal,

pentru că am gustat din cea mai complexă,

cea mai desăvârşită Operă a Domnului,

FEMEIA.