Conduşi de către un regim, în mod cert autocratic, în numele unei democraţii de balon pe care lideri licenţiaţi de către autocrator îl tot umflă şi cârpesc, românii se află la răscrucea dintre sărăcie şi abandonare. Da, spun bine abandonare pentru că se trăiesc foarte multe drame individuale în rândul românilor. Tragismul evenimentelor trăite individual de fiecare dintre mulţi români, îi împinge pe acestia, în marea lor masă, spre o suferinţă de formă cronică şi cu, iertaţi-mi absurdul literar al expresiei, manifestare prin abandonare. Poate cea mai gravă formă de abandon, nu este abandonul şcolar sau fiscal sau parental sau alt exemplu din orice altă categorie profesională, este abandonul social.
Găndiţi-vă la milioanele de pensionari, aproape cu toţii bolnavi, a căror viaţă depinde de regulile în zilnică schimbare a unui sistem de asigurare a sănătăţii publice. Aceste vieţi mai depind şi de un alt sistem care ar trebui să le asigure certitudinea existenţei decente, sitemul de pensii. Folosesc aici temenul de asigurare nu în sensul golit de răspundere a actualului stat român care ne contabilizează în asiguraţi, co-asiguraţi sau neasiguraţi, ci în sensul că ar trebui să fie o datorie a statului românilor faţă de românii României. Altfel statul cui ar mai fi el şi ce sens ar mai avea? Naivă întrebare, vă rog să mă iertaţi. Totuşi, statul actual din România asigură constant ceva: un nivel doborâtor de impozite taxe şi penalităţi la plata cu întarziere, de natură să-l blocheze şi pe dracul şi să-l facă pe românul, destul de smintit să devină intreprinzător, să vadă iadul ca limanul alternativ unde nu poate fi mai rău decât la el în ţară. Cunoaşteţi deasemenea, situaţia copiilor instituţionlizaţi din multe stabilimente de profil, din care încă multe sordide şi a celor abandonaţi de mamele sociale din cauza diminuarii veniturilor. Important de trist este şi faptul că există foarte mulţi copii, cu părinţi, copii care mănâncă prea des margarină pe pâine, asistă la dramele celorlaţi adulţi din familie, drame născute din aceeiasi insuficienţă financiară, foarte mulţi copii pentru care şcoala sau acederea la cursuri de calitate a devenit un efort financiar prea mare pentru familie , şcoală la care se renunţă parţial sau total, în favoarea ratelor la banci, a titlurilor executorii sau şpăgilor la spitale sau autorităţi. Desigur, exemplele pot continua într-un şir nesfârşit şi toate sunt de o gravitate a esenţei lor absolut uluitoare pentru o ţară membră UE. Toate le cunoaştem şi le cunoaşte toată lumea şi parcă sunt prinse aşa într-un insectar şi-atât; şi ce dacă se mai adaugă o pagină în fiecare zi... Chiar şi-un insectar, dacă ar trebui definit printr-un singur cuvânt, acest cuvânt nu poate fi altul decât: moarte.
Se moare în România. Afirmaţia este adevărată. Şi unde în lumea asta mare nu se moare? Peste tot din tot atât de multe cauze. De născut, se naşte o viaţă în acelaşi mod, de la fecundare pană la părăsirea uterului mamei. De sfârşit, se sfârşeşte o viaţă în felurite moduri... În România de astăzi se sfârşesc părinţi, tineri, copii şi bătrâni şi mor neâmpăcaţi şi îngrijoraţi pentru fosta lor viaţă sau viitoarea viaţă a celor pe care-i lasă în urmă. Aici nu mai există dreptul de-a muri împăcat. Poţi muri cel mult resemnat şi aceasta se pare că este singura opţiune pur personală, restul chiar nu are nici o legătură cu liberul tău arbitru. Cam de prea multe veacuri se moare în acest fel, pe aceste preamioritice plaiuri.
În dorinţa, omenească altfel, a fiecăruia de a avea o casă, o maşină, un mod de viaţă decent pentru familia sa şi în condiţii economice de natură să încurajeze pe oricine pentru realizarea acestor opţiuni, prin producerea căderii economice simultană cu apariţia la conducerea statului a unei echipe care a dovedit că nu ştie să opereze părghii eficiente de atenuare a efectelor crizei economice, s-a produs o devălmăşie asurzitoare prin ruperea unor principii de echilibru între speranţă şi certitudine. Ca în orice populaţie care nu-şi mai controlează principiile de grup întru apărarea existenţei fiecărui individ, după nemiloase legi darwiniene, au apărut răpitorii, hidrele, cei din vârful lanţului trofic financiar. Răpitorii sunt de felurite construcţii şi cu multe strategii proprii. De la cei care te atacă şi ruinează frontal, la specialişti în ambuscade financiare, la necrofagi finaciari ori chiar un ucigas masiv suprem în persoana statului care prin instituţiile sale, este gata să ucidă pentru a-şi alimenta prin contracte oneroase sereleurile simbiote sau saprofite cu care este infectat în totalitatea construcţiei sale organice şi instituţionale.
Se ştie că o pradă mare, trebuie lovită necontenit, că ea este cu atât mai uşor de consumat cu cât este mai neputincioasă. Apariţia unor drame personale, cultivarea lor de către instituţii ale statului, chiar provocarea acestora, se fac cu scop clar, ştiind că un popor compus dintr-o masă procentual reprezentativă de oameni care nu-şi mai văd capul de necazuri individuale, atât de ocupaţi de propriile tragedii, vor recurge la abandonul social. Nu-i mai arde nimănui şi nimeni nu mai are timp de dreptul la libera exprimare şi astfel democraţia românească devine şchioapă. În mod normal din alambicul democraţiei trebuie să facă parte şi puterea poporului, existentă ca o forţă latentă care, în situaţii extreme devine activă şi se manifestă civilizat în stradă, capabilă să determine reorganizarea statului propriu, în interesul majorităţii. Anomalia organică apărută în poporul român şi compusă din actuala clasă politică, provoacă abandonul social cu bunăstiinţă cu preţul unor crime împotiva poporului, folosind instrumentar placat cu luciu democratic ales cu precizie chirurgicală, asistată fiind de necrofagi supremi în persoana unor instituţii financiare internaţionale.
În aceste condiţii, apare pe scenă o nouă uniune politică, formată din politicieni mai vechi, trecuţi si ei pe la conducerea ţării, sau care sunt cel puţin în majoritatea lor vechi. Ca orice construcţie politică din România de până acum, să ne aşteptăm ca aceasta să fie durabilă şi să credem că noi românii şi ei politicienii proaspăt reuniţi avem interese coincidente ? Singura certitudine este că viitorul ne va da răspunsuri, până una alta prezentul ne obligă să sperăm şi tocmai pentru aceasta vă întreb:
- Aveţi un alt colac de salvare ?
