Apărăm decrepite
stindarde decorate-n vremuri glorioase şi ele demult apuse. Plutesc
bucăţi din epava moralei, plutesc aiurea prin şuvoaiele unei lumi
care-şi caută tumultos matca. Cu puternicele mele braţe mă ţin
bine stâns de bucata mea din această epavă plutind năvalnic,
înspre multe şi impredictibile direcţii. Apuc să privesc, pentru
câte o lungă clipă, înspre fiul meu care înoată ca o zvârlugă
veselă şi mă gândesc că, ăsta micu' se pricepe de minune la a
se descurca prin talazurile înspumate ale schimbării. Aceasta,
pentru că eu şi muierea mea l-am făcut pe el pe-atunci când
potopul începea să se dezlănţuie? În tot vacarmul acestei
zbuciumate plutiri, eu şi muierea mea, ţinem aproape unul de
celălalt cu parâmele iubirii şi cumva, reuşim să fim în preajma
zvârlugii, ca să-l putem ajuta, atunci când el îşi va găsi
ţărmul lui.
După ce-l vom fi
ajutat să-şi clădească limanul, ca doi îndrăgostiţi, ne vom
căuta un plaur şi vom pluti spre ape albastre şi limpezi cu plaje
însorite unde, ne vom cârpi sufletele ciuruite de atâtea decenii
de minciună şi prognoze deşarte ale politicienilor locali,
naţionali, unionali sau globali. Desigur, îi vom trimite vederi
şi-i vom scrie scrisori să ştie că şi noi suntem fericiţi, că
locurile sunt frumoase şi-n tot acest timp noi, nemărturisit, vom
spera, pentru binele fiului nostru şi al generaţiei lui, că Noul
Nero nu va fi fiind atât de nebun să dea din nou foc Marii
Cocioabe.
