Io' îs ăl care o crezut
că le-o văzut pă tăte la viaţa lui. No' amu, ca şi domniile
voastre, de când cu feisbucu' ăsta,tăt văz, văz pă uălurile
unor politicieni din tăte culorile ciurdei politice şi cum scriu.
Ferice pentru noi că nu tăţi, numa' unii şi să vor sâmţi când
or ceti!
Tulai, până acu' îi
vedeam numa' la tembelizor şi io' credeam că numa vorovesc limba
noastră românească aşe, de-ţi zgrabălă-n tăte emisferele
scoarţei cerebrale, până-n străfundurile cromozomiale a scumpei
noastre moşteniri jenetice strămoşeşti. M-am gândit io' aşe-n
capu' meu, că or hi, bieţii de ei, emotivi. Amu' de când am cont
în reţeaua asta lu' Ţucănberc şi-i mai şi cetesc, m-am dumirit.
Mai mult de-atât, unele şi unii politicieni, nu tăţi, mai vreu şi
mai multe limbi.
Dacă ar mai trăi Froid
ăla, ar crepa inima-n el şi tăt n-ar putea pricepe, cu tăt jeniu'
lui, paradoxu' psiholojic prin care poporu' aista totuşi, în
sfidarea oricărei lojici, îi mai şi votează. Bietu' de el,
părintele ăsta al psihanalizei, presupunînd, aşe ca-ntr-o
elucubraţiune a imajinaţiei, că ar mai trăi, io' cred că, ar mai
defini o nevroză obsesivă, compulsivă şi colectivă.
Boala asta, de care să
vede treaba că pot suferi mulţi indivizi dintr-o populaţiune, cred
că s-ar pute' numi: Compexul persistent persuasiv al dorinţei de
a-ţi fute destinul.
No' servus!
