Ura şi la gară!

Ni s-a spus, aproape pe şleau, că preţul intrării în UE a fost vinderea zăcămintelor de petrol. Am înţeles asta. Acum preţul rămânerii în ,,lumea civilizată'' se pare că va fi plătit cu aur şi gaze de şist. Dacă-l plătim, veţi vedea cât de uşor intrăm în Schengen, ca pe bulivar. Dacă nu-l plătim, suntem ameninţaţi, mai cu perdea sau mai direct, că am putea fi prima ţară exclusă din UE. Motivul invocat ar fi că nu ne mai suportă, pe-acolo pe la ei, nici hoţii, nici ţiganii, aşa pe moca. În concluzie, vom plăti peşcheş pentru şuţi, alba-negrişti, lăutari de stradă, prostituate şi peştii lor, tabere de nomazi, cerşetori. Eu sunt de părere că merită, pentru că şi ăştia repatriază oleacă de capital. Cu cât mai mulţi cu atât mai mult capital repatriat şi-atunci ne putem reconverti profesional cu toţii şi: La produs cu noi! Să secătuim Occidentu' , mai dihai ca Milcovu' ! Mă refer la râu, nu la fac reclamă la beutură. Astfel vom fi prima generaţie de sacrificiu la export, înafara propriilor plaiuri, nu aşa cum, până acum, de când se ştiu, erau românii. Altfel, ăştia vor continua să ne lovească cu proprii câini. Riscul prieteniei cu corporatiştii este că costă.

Ura şi la gară!

Blasfemica recidivată

Scriu aceste rânduri, înrâurit fiind de impresia lăsată de un celebru cuplu monden, binecuvântat de Dumnezeu cu un inocent copil superb, după ce am văzut fotografia, făcută publică, cu Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul Daniel, care-i binecuvântează în particular, în Sfânta Zi de Duminică, în dreptul unei icoane făurite din aur, înrămată preţios, a Mântuitorului. Trăi-le-ar familia în pururea fericire, n-am eu treabă că aşa se simt ei mai aproape de Dumnezeu, direct propoţional cu înălţimea gradului popii care-i binecuvântează.

Ştiu, sunt sunt frustrat, subiectiv, cârcotaş, invidios, dar mai ales nu sunt îndrituit să judec şi nici nu-i bine să o fac pentru că-i păcat. Mi-l asum! În schimb, pentru că vă provoc la un schimb de idei, mă întreb... cu precizarea că nu sunt un adept al curentului iconoclast: Oare ce-o fi zicând Isus Cristos despre faptul că are chipul zugrăvit în aur cu ferecături de lemn preţios şi alte nestemate, că preoţi preaîndestulaţi, îmbrăcaţi cu odajdii scumpe deasemenea ţesute cu fir de aur, îi repredică cuvintele şi-i repovestesc pildele din postura reală a sătulului care-l îndeamnă la cumpătare pe cel înfometat?

Başca toate acestea se petrec în lăcaşuri sfinte dar extrem de costisitoare, opulente, de parcă El ar fi fost un cocălar căruia să-i placă-n merţane mari, land rovăre scumpe şi palate masive bine creponate arhitectural. Oare era Isus, în purtarea Lui de zi cu zi, un tip trendi în ton cu ultimele tendinţe ale vremii? Desigur, şoping se făcea şi pe vremea aceea.O fi avut crucea, pe care a suferit inimaginabil şi a murit, aurită?

Părerea mea, ca şi a multor altora, este că, Isus Cristos şi-a clădit Biserica Sa în primul rând în sufletele oamenilor. Conţinutul fiind cel mai important, aşadar oameni buni, nu mai căutaţi Sfântul Graal printre comori, el trebuie să fi fost o biată ulcică, echivalentul paharului de plastic de unică utilizare de astăzi, ăla din care bea o ţâră vin tăt românu la pomenirile celor morţi!

Apropo, de moarte! Eu cred că este un orgasm atemporal produs între două reâncarnări. Cred că de-aia se bucurau dacii, în definitiv există tot mai multe dovezi de asemănare între monoteismul zamolxian şi creştinism, ceva în acest sens fiind recent spus şi de către tipul din Vatican de i se zice Sanctitatea Sa, aşa cu literă mare.

So, Peace be with You!

Revanşa boului ciut -capitolul doi-

Din vârful dealului, deja toropit de căldură, coboram panta lină a păşunii pe care păşteau risipite pe cerul verde, vacile din turma colectivei. Am zis bine cerul verde, pentru că obişnuiam să stau câteva minute-n mâini, acolo pe culme, cu capul în jos şi cu picioarele pe cerul albastru de-mi mângâiau norii tălpile goale ostenite. Coborând aşa, dintre ceruri, ocoleam fiecare vacă şi pentru a nu deranja ritmul ierbii rupte de guri flămânde, dar şi de frica muştelor mari şi lunguieţe care le însoţeau în roiuri şi după care loveau imprevizibil cozile vacilor. Mai cu seamă ocoleam taurul masiv, legat cu un lanţ lung de un ţăruş prea firav pentru forţa lui brută, dar prea preocupat să reuşească să pască iarba, fiind stânjenit de inelul de fier pe care-l avea prins între nări. Aproape de râu, treceam pe lângă cai, ne placeau mânjii cu mersul lor şovăelnic, păşind neîncrezători şi parcă într-un echilibru precar. Erau atent protejaţi de mamele lor, iepele acelea mari care-şi împărţeau strategic veghea cu hrana, mereu atente nu doar la căluţii cei mici, dar mai ales la armăsarii cu coame bogate. Armăsari mereu fremătânzi şi care după câte un nechezat răsunător îşi ridicau nasurile cu nările lărgite, buzele încreţite, cu dinţii dezveliţi, având pula lungă şi neagră pe-afară, apropiindu-se de iepe, cu paşi dansanţi opriţi de o cabrare bruscă prin care-şi etalau masculinitatea.

Noi copiii eram priviţi cu speranţă de către mamele-iepe pentru că, pe când cei doi văcari, soţ şi soţie, tolăniţi în iarbă, se ridicau şi Dumitru o urma pe Mafta până în tufele de carpeni şi aluni, noi încălecam pe deşelatelea armăsarii şi călăream în galop nebun, până se acopereau de spume de alunecam din cărca lor.

Aplecaţi pe gâturile cailor ce galopau, străbăteam spaţii nesfârşite şi de-abia atunci când descălecam şi priveam cât de mică era păşunea în comparaţie cu nesfârşirea prin care ne duseseră caii, înţelegeam că ei, caii, ne dăruiseră o taină şi că-n galopul lor nebun am fi fost cine ştie pe unde prin împărăţia Lui Dumnezeu. Mi-a plăcut fata care m-a însoţit într-o zi în călătoria mea de taină, mi-a plăcut cum strângea între coapsele-i prelungi şi totuşi puternice calul pe umerii căruia-şi rezema genunchii feciorelnici în alergarea aceea nefirească, cu părul şaten, lung, bogat, cu bucle mari răsfirate de vânt, cu sânii binişor mijiţi şi pe care-i sumeţea cu sfioşenie. Am iubit-o aşa, hălăduind vifornic prin neştiute lumi. A, am uitat să vă spun că ea mirosea ca sâmburii de caisă pe care, într-o dimineaţă, i-am spart pe terasa din beton a casei părinţilor mei cu ciocanul de lemn din atelierul de tâmplar al bunicului meu, ciocan cu care i-am spart şi capul vecinului pentru că-mi furase partea mea. Doamne, ce scandal a mai făcut grasa de mamă-sa! Pe mine mama m-a bătut demonstrativ, zâmbindu-mi complice, doar ca să tacă aia din gură şi să plece satisfăcută de spectacolul violent, bine jucat, al răzbunării.

Va urma.