Părăseam
salonul de spital al secţiei de geriatrie, unde era internată
bunica soţiei mele. Salonul păstra urmele olfactive ale aprigei
lupte a infirmierelor cu mirosurile fetide. Păşeam pe culoarul lung
cât o viaţă, cu nesfârşit de multe uşi spre suferinţă
trupească, înşirate de-a dreapta şi de-a stânga. Am fost acolo,
în salonul bunicuţei atinse în mod simultan de diabet şi de o
boală psihică cu nume complicat de doctor neamţ din secolul
trecut. A fost ziua ei de naştere şi i-am dus un tort de nuci cu
frişcă, o floare de gerbera de culoare roşu-cărămiziu şi-o
sticlă de şampanie din aceea fără alcool. Am glumit, i-am cântat
cu vocea mea de afon, am speriat-o cu pocnetul dopului de şampanie.
A fost, pentru cinci minute, pentru ea şi pentru celelalte două
colege de salon cu perfuzii atârnând de sub cămăşile de noapte,
o atmosferă sofisticată, de cinci stele, salonul de spital devenise
un ball-room pretenţios în timpul acelor minute extinse în
intensitatea lor, până la timpul unei recepţii mondene.
Deodată,
în dreptul unei uşi deschise, într-un salon, am văzut partu
bărbaţi bătrâni şi foarte ramoliţi stând câte doi pe paturi
la o masă şi jucând table în timp ce beau bere din sticle de
juma' de chil şi îşi plimbau o ţigară la care-i rupseseră
filtrul. O infirmieră durdulie, cu mâinile înfipte-n şoldurile-i
generoase, se răstea la ei:
Băi
nenorociţilor, mă băgaţi la nebuni, băăăă! Dacă vine
domnişoara doctor de gardă şi vă
prinde, îmi face mie referat şi-mi taie din salar şi am acasă
patru copii şi pe beţivu' de tată a lor şi rate la maşină! Ce
ştiţi voi, bă? Hai, la orizontală cu voi!
Unul
dintre ei, desprinzându-se pentru câteva clipe din discuţia
aprinsă la care participau cu toţii, s-a adresat infirmierei gureşă
şi bine pârguită:
Am
tras cu urechea la discuţia lor. Vorbeau despre mii de tone de oţel
topit, despre reţete de aliaje, despre cuptoare, oale, jgheaburi,
lingotiere, turnare şi alte tehnologii extreme din acest domeniu.
Erau oţelari. Criza economică şi ura politicienilor pentru popor
le transformaseră halele uriaşe ce adăposteau cuptoarele
megalitice cu oţel topit, în nişte ruine. Nişte ruine erau şi
ei. Cuptoarele şi oţelul nu s-au oprit să ardă la foc continuu,
în sufletele lor.
A
doua zi am intrat în vorbă cu ei. Pentru că le-am părut
interesant şi om dintr-o bucată şi doar pentru acestea, aşa după
cum au ţinut să evidenţieze, unul dintre ei mi-a ţinut următorul
discurs:
-
Măi băiete, scuză-mă că-ţi spun aşa chiar dacă ai peste 40 de
ani, noi aici suntem un grup de oameni cinstiţi, ajunşi de
batjocura sistemului. Am muncit la viaţa noastră mult şi greu şi
prin munca noastră am contribuit la continuarea existenţei acestei
ţări şi la ce să aibe să fure nemernicii ăştia care ne tăt
conduc democratic de un sfert de secol. Batăr mai suntem cică şi
datori vânduţi statului care trebuie să ne suporte pentru câte
zile om mai avea. Aşa că, noi ne-am gândit să facem o revoluţie.
O pregătim noi, aici în spital. Adunăm aşa oameni ca dumneata şi
schimbăm cu forţa populară, pă tăţi politicienii actuali. Vom
avea parlamentari drepţi, stat în folosul cetăţenului şi leji
folositoare. No' după revoluţia asta care trăbuie să să-ntâmple,
până la urmă şi-ntr-o ţară membră uie, or veni copiii noşti
de pin' ţările străine, cu trenuri speciale şi cu autocare
speciale, mulţi mă, mulţi, adică tăţi, aşa cum veneau oamenii
cu trenurile, cu camioanele şi cu autobuzele pin' cinzăci de pin'
Moldova, Oltenia, Bărăgan, Basarabia, la Hunedoara. Or' veni păntru
că o să aive ce să lucre' şi să trăiască bine aicea, în ţara
lor. O să naţionalizăm tăte zăcămintele şi pădurile, că-s
averea noastră de la moşii şi strămoşii noştri. Să lucre în
folosu' ţării averile ăştea! Acu' dacă eşti de acord cu noi, te
duci cu Vasilică la veceu şi te faci frate de cruce cu noi. Vă
uniţi jeturile de urină, că aşa am citit eu într-o carte că
făceau samuraii japoneji şi vorba era vorbă dupaia'... chiar şi
cu preţul vieţii. Vrei?
-Vreau!
Am răspuns eu hotărât.
Am plecat cu Vasilică spre toaleta de pe holul secţiei de spital.
Vasilică venea încet, ajutându-se la mers de un cadru metalic
uşor. Acolo în dreptul vasului de toaletă, eu mi-am deschis şliţul
şi el şi-a scos punga colectoare de la sonda de urină, pungă de
plastic la care a deschis un robinet mic şi mai apoi ne-am unit
jeturile, săvârşind astfel ritualul japonejilor. Întorcându-ne
noi de la toaleta pacienţilor, Vasilică-mi spunea:
-Măi
baieti, da ce niagară ai matali la aşa daravelâ! Di-aveam eu
daravelă de-aiasta răsturnam şî cârcoleam di o sutâ di ori mai
multi femei la viaţa me'!
-Vasile,
lasă bă prostiile, mai bine zi... depusă ăsta jurământu'?
Întreba un al treilea, despre care am aflat că-i oltean şi-l
cheamă Nea Panţuru.
-Încâ
şi jurâmânt Panţurule, sâ moarâ japonejii lu' Bădia Păncel!
Al
patrulea era foarte tăcut pentru că avea o chestie ca un tub prins
cu leucoplast în gât, tub prin care respira şuierător, avea un
aparat electronic în buzunar din care ieşea firul unor căşti
audio pe care le avea în urechi şi se auzea destul de bine o piesă
rock a celor de la Grand Funk Railroad, iar
el îşi legăna scăfârlia în ritmul tobelor, uneori foarte
accelerat.
Aproba şi-şi manifesta bucuria prin gesturi. Era Nea Ştefan şi
era de origine deportat de prin Basarabia. Erau toţi patru cu părul
alb ca neaua şi aveau copiii plecaţi prin străinătate şi pe
babele lor acasă, îngrijind de nepoţi.
Acum
pot să mă tem şi de serviciile secrete, pentru că am propria mea
armada de anarhişti revoluţionari de gherilă, rockeri înrăiţi,
înarmaţi cu cadre metalice, bastoane, echipaţi cu scutece
antiglonţ.
Sunt
chiar nişte oţelari adevăraţi, bărbaţi cu adevărat de ispravă.
Dumnezeu să se milostivească, să le dea zile, s-apuce să-şi
vadă copiii acasă! Doar El, în marea şi întortocheata Lui
bunătate mai poate fi o speranţă pentru aceşti oameni minunaţi.
Păcat...!
