În batalion era o şi
activitate cu adevărat artistică, înafara celei de gornist şi în
ciuda programului aşa zis cultural-programatic, impus de către
conducerea politică a vremii. De talentele artistice se ocupa un
locotenent poreclit Argint Viu, un tip apropiat de vârsta noastră,
bruneţel cu mustăcioară, mare miştocar al moravurilor provenite
din educaţia de partid, aşa zis patriotică. Furniza mereu motive
să fie convocat la biroul ofiţerului de contrainformaţii, zis Ochi
Albaştri, unde trebuia să dea cu subsemnatul. Cu o teribilă
intuiţie, Argint Viu a hotărât că mie mi se potriveşte să recit
Moartea Căprioarei a lui Labiş, pe un fond muzical de chitară
clasică cu o piesă superbă, de un lirism emoţionant, compusă şi
interpretată de un coleg de-al meu de pluton, cel mai bun prieten de
acolo, venit de prin secuime. În interpretarea mea am pus tot dorul
meu de casă, de sora mea, miriştile fierbinţi ale copilăriei,
pădurile satului meu natal, ciutele Zmintei şi înjunghierea,
ilegală pe-atunci, a viţelului de lapte de către unchiul Gheorghe.
Am mai pus şi felul indirect în care sărutam mâinile mamei mele,
sărutând pâinea frământată de ea şi coaptă în cuptorul de
acasă, apoi ajunsă la mine într-un colet de poştă. Aşa m-am
priceput eu şi împreună cu mângâierile de corzi ale prietenului
meu, ce aduceau sunete într-un crescendo de la tandru la sublim din
cine ştie ce pricini ale sufletului său, am realizat un mic act
artistic reuşit, încât s-au umezit ochii lui Argint Viu la
repetiţii. La una din repetiţii a venit să ne asculte, la chemarea
lui Argint Viu, ofiţerul de serviciu pe unitate din acea zi, osul
cum ziceam noi. Osul ăsta era un căpitan şef de armă prin statul
major, un artilerist de munte, unu' decolorat, cu moacă de
intelectual şi nu mai ştiu dacă-l chema, ori era poreclă, Bulanu.
Evident şi-a exprimat părerea.
-Naşpa, naşpa rău,
ăştia doi mă făcură să plâng... Bă, voi unde dracu' vă
credeţi, la bocit? Tu recită bă, cu voce tare mă, aşa... cu
abnegaţie, mai programatic şi tu ăla cu chitara, muşcă din
corzile alea mai cu suflet, că-ţi fac balalaica guler! Clar bă,
plângăcioşilor? Sper că nu-i nevoie să vă pun în discuţie la
biroul de utece. Labe triste ce sunteţi, cred că o să vă recomand
în şedinţă, pentru un transfer la o unitate de muncă, la canal
sau la mină! S-o vezi atunci pe mă-ta cum plânge, bă recitatoru'
pulii!
Am violat o poezie. Am
recitat aşa... ca şi când ciuturile trebuiau să-şi facă planul
la nămol, vânătorii planul la căprioare... avem carne tovarăşi...
şi-n final am urlat sacadând silabe:
-,,Plâng.
Ce gân-deş-te
ta-ta?
Mă-nânc
şi
plâng.
Mă-nânc!
''
Argint Viu fierbea. A dat
cu chipiul de pământ.
-Tovarăşe căpitan,
permiteţi să raportez?
-Zii, locotenente!
-Să trăiţi! Ieşi bă,
ieşi afară-n pula mea de bou şi du-te şi scrie-le consoartei şi
mă-tii câte o scrisoare de adio şi bagă-ţi curu-n tun
şi-mproaşcă cu căcat în aer liber, nu aici! Bă, pulă cu ochi,
pe tine nu te-a învăţat soarta că şi dacă eşti bou zici
frumos, de pamplezir şi taci? Nici creier în care să te-mpuşti nu
ai, futu-ţi partidu' mă-ti de comunist pârât! Să nu te pună
dracu' să mă raportezi, că-i pun pe sentimentalii ăştia ai mei
să te castreze-ncet, cu baioneta! Dacă taci, nu spun nici eu
nevesti-ti cu cine ai sărit gardu' la Izabela. Bă, voi n-aţi auzit
nimic!
Izabela era o fătucă
frumoasă foc, stătea într-o casă ce avea gard comun cu parcul
auto al unităţii. Mai câştiga şi ea un ban din solde, dar mai şi
rupea câteva inimi în fiecare leat. Pentru că era deşteptuţă,
curată şi elegantă, când erau de seviciu ori erau consemnaţi în
cazarmă, chiar şi unii dintre ofiţerii mai tinerei săreau gardu'
, ca tot omu. Santinela se prefăcea că nu-i vede, câteodată îi
soma aşa la bâză, până băga glonţ pe ţeavă, ca să râdă
de ei.
La spectacol, nici comisia
de jurizare pe garnizoană nu a fost de altă părere decât cea
exprimată de Bulanu. Doar că şi-au exprimat părerea în alt fel,
prin gura preşedintelui de juriu.
-Tovarăşi, după ce că
ne-a întristat foarte tare, aceasta nu este o poezie ori cântec. Nu
are nimic mobilizator şi noi avem nevoie la Cântarea României de
entuziasm tovărăşesc.
Dacă am fi ştiut noi
atunci că după numai câteva luni de zile o să-i piară total
entuziasmul tovarăşului de la Biroul Politic al Armatei, nu-l mai
înjuram printre dinţi şi nici Argint Viu nu mai făcea semnul
acela cu degetul mijlociu ridicat, ascuns de chipiul pe care-l ţinea
vertical cu cealaltă mână.
Este la fel de adevărat
că noi eram foarte mulţumiţi pentru că după ce am terminat
interpretarea întregul public din sală, după câteva secunde de
încremenire aproape apoplectică, a izbucnit în aplauze lungi şi
sincere. Erau şi domnişoare care aveau lacrimi pe obraji şi pe
care, mai apoi, le-am abordat uşor în timpul învoirilor noastre în
oraş. Le-am atins la glandă, cum îi plăcea lui Argint Viu să
spună.
