Mărturisire de Anul Nou 2012/2013

Eu cel ce sunt bărbatul femeii mele, tatăl fiului meu, fiul părinţilor mei, şi prietenul devotat al prietenilor mei şi rămânând acesta până la sfârşitul vremii mele, mărturisesc tuturor, că de acest An Nou, mă voi dezbăra de toate celelalte ale mele, de toate bucuriile, patimile, bunele şi relele, voi fi ceea ce sunt şi eu, una dintre făpturile Lui Dumnezeu, mă voi dezbrăca de mine însumi şi aşa nud, mă voi arunca în vâltoarea vieţii, cu şi mai multă pasiune, cu şi mai nesfârşită speranţă, cu şi mai neruşinată bucurie, cu şi mai umilă dragoste... cu tot ceea ce voi fi şi vă voi putea dărui, mulţumindu-vă că existaţi.

Tuturor oamenilor cunoscuţi sau necunoscuţi mie: Vă doresc un an plin de deplinătate!

Cu dragoste, Daniel

Insule de mine însumi

____A trecut ceva vreme de când Marele Cataclism Financiar mi-a scufundat Atlantida. Am mai întalnit de atunci doar insule de mine însumi, din ce în ce mai rare... Astăzi, dis de dimineaţă, mi-am tras un pic sufletul pe-o astfel de insulă şi i-am spus dragei mele că o iubesc.

____De-acum voi ieşi în larg, este furtună mare şi-mi este dor de Atlantida mea, de portul ei construit de mine şi care se numea simplu, Eu.

ROMÂNIA ROMÂNILOR ?

,, Săracă ţară bogată ”

         Avem de toate, dragii mei români, în pământul Sfintei România, avem petrol austriac, aur canadian, râurile noastre produc energie italiană, avem gaze europene şi mai vin şi americanii să ne fractureze şisturile de sub ţărâna în care-şi dorm odihna strămoşii naţiei noastre. Noi să fim sănătoşi, că aurul purtat de munţii noştri a mai construit în timp şi legendara Roma antică, elevata Vienă imperială, extremista şi-n acelaşi timp romantica Budapesta şi chiar măreţia sultanilor din Isatnbul, să nu uit, mai amintesc aici şi de imensul tezaur din Moscova.

         Cu sudoarea, sângele şi suferinţa câtor români de rând şi-au clădit din aurul nostru aceste minunăţii de arhitectură, palate, centre culturale, veritabile metropole nemuritoare şi cu materia cenuşie a câtor creiere de geniali intelectuali români s-a înnobilat Parisul ?

         Oare, şti-or sfinţii noştri cei mulţi, cei ca Avram Iancu, Horea, Mihai Bravul, Ştefan cel Mare, de acolo de unde sunt ei, că mormintele lor se află acum în Uniunea Europeană ?

         Citez din Decalogul românului Octavian Paler, a cincea poruncă : „Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă dureaza toată viaţa.”

Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugaciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin

Valea Oltului

     Obişnuiam, pe vremurile când ghearele capitalismului feroce occidentalist şi a politicianismului şmecheresc aducător de munţi de bani pentru cei mai fericiţi cu duhul că vor putea cumpăra până şi împărăţia cerurilor, încă nu-mi sechestraseră visele, sau visurile, numai dracu’ şi vreo Elenă mai ştiu cum se zice corect, să-mi ridic ochii în timpul nopţii, pe cerul înstelat al Văii Oltului. Jos pe şoseaua ce şerpuia geamănă cu Oltul negru şi tăcut, circulau coloane nesfârşite de maşini mici, dubiţe, tiruri, căruţe, utilaje de la reparaţia drumurilor. În parcări erau tot felul de magherniţe unde fumegau mititei şi mirosea acru a ciorbă de burtă, meseni afumaţi deopotrivă de grătare şi alcool povestind aventuri de călătorie cu accidente auto sau cu performanţe uimitoare a unor rable. Întâlneai curve cu cracii goi făcând cu mâna la mărci de maşini mai răsărite ori la tiruri cu număr străin, poliţişti cu aer de superioritate a importantei funcţii ce le dădea dreptul să-şi ia dreptul de la păcătoşii faţă de vreo regulă rutieră, pe care întâi îi înjurau şi-i anunţau că-i iminent să-şi bage pula în toată seminţia lor. E adevărat, mai erau din când în când, de-a dreapta şi de-a stânga drumului îngust, vieţi strivite de carcase deformate de maşini ori camioane răsturnate pe lângă peretele de munte ce răsărea abrupt chiar lângă asfalt sau pe râpe ce coborau aproape vertical în apa neagră a Oltului. O lume ce se hrănea mistic cu lumini de faruri.

     Obişnuiam, pe atunci, să-mi opresc dubiţa încărcartă cu marfă într-un refugiu liniştit, la câteva ore după miezul nopţii, pe marginea Oltului. În timp ce femeia mea dormea şi visa în siguranţă, în maşină, pe bancheta din dreapta, eu făceam o pauză de pişare contribuind umil la debitul considerabil al râului. În timpul ce mă pişam, privind cerul plin de puzderie de stele, trăgeam cu nesaţ din ţigară şi pe când îmi scuturam scula, sufeltul meu zbura deja cu îngerii cu mult deasupra piscurilor ce brăzdau orizontul înalt şi îngust al văii, putând să vadă până şi somnul liniştit al copilului nostru şi-al părinţilor, care ne-aşteptau acasă şi care la acea oră dormeau cu încredere în noi şi-n munca noastră. Îmi trăiam, preţ de o eternă clipă oprită, sentimentul cosmic, mă inchideam la prohab şi apoi urcam la volan, pornind diesel-ul ce mârâia conştiincios ştiind că el mă va duce şi într-o altă călătorie cu haltă de cinci minute de cer.

     Relativ recent, după ce cei prezentaţi vouă la începutul poveştii ne-au rărit călătoriile, într-o ploioasă dupăamiază târzie de primăvară, pe aceeiaşi vale, din viteza maşinii pe care o pilotam cu o plăcere nebună, L-am zărit, pentru de o etern oprită fracţiune de secundă, pe Cristos proaspăt rerăstignit pe o cruce de lemn, pe partea stângă a drumului, şocant de uman aşa aproape în curul gol... şi sufletul meu a poposit pentru o infinită clipire de timp la picioarele Lui, îngenuncheat de durerea Lui, cu apa de ploaie mocănească maruntă picurând de pe picioarele Cristosului pe creştet. Oare ce nebun o fi dat banii pe troiţa aceea de un macabru chici? Era replica anatomic fidelă din plastic a unui cadavru uman nud, un pic durduliu, răstignit pe o cruce mare din lemn, cu ochi deschişi, spini pe frunte şi cu doar o naframă în formă de chiloţi ce-i acoperea lui doar exact singurul loc pe care eu îl descopeream la mine pe vremea când călătoream prin Cosmos.

Evaziune

Pe trupul tău călătoresc, femeie,

Cu mâini sărate de pasiuni nebune

Şi-n  mine stă aprinsă o scânteie

Şi-n tine o mare mare, de genune.

Irepetabil, noi împlinim o prorocire

Ştiind  că, din consum iraţional de fruct,

Există riscul să mai răsară o omenire,

Din doi nesăbuiţi şi doi nepuşi la punct.

Nu ne rugăm pentru iertare de păcate,

Chiar noi nu vrem sa ne iertaţi curând,

Voi cei ce-aţi pus pedepse pentru toate,

Aşa, privându-vă de dragoste, păcătuind.

Elaborând noi legi şi decretând cutume,

Aţi încadrat iubirea ca drept reglementat,

Aşa se fac orori şi crime pe această lume,

Căci voi solicitaţi iubirii un act justificat.

Iubind, oricâte multe dogme tu sfidezi,

Nedefinte, nenumărate clipe până mor,

Pe mine, inconsecventul lumii, să mă crezi,

Femeia mea, pe trupul tău eu fi-voi călător.

Fructul pălit

Tristeţea durerii-n banană de toate,

De popii ce spun că-s vise deşarte

Şi bani şi femei şi maşină şi carte,

Că viaţa mai demnă ca vieţile toate

Se gată şi ea inevitabil în moarte.

Sătul de-atâtea guri şi vorbe uzate,

De-atâta frecţie la lemne uscate

Şi prea multul viol la intimitate,

Eu condamnatul la longevitate,

Trăiesc cu vulgară complicitate,

Tristeţea durerii-n banană de toate.

Sacralitate

Am fost pedepsit,  atunci când eram băieţandru

c-am prins pe fata din vecini de buci,

cu un amestec de violent şi tandru

şi ea-mi spunea, în glumă,  că să mă şterg de muci.

Bunică-mea mă prinse că-i mângâiam clitorisul,

aşa cu ochii bulbucaţi, cu mâna tremurând,

răcnind la noi, ne întrerupse visul

şi fata a fugit din şură, cu haine atârnând.

Ne-a prins ea ascunşi după hambarul vechi din lemn,

mâncat de carii, aprinşi la faţă de-al dragostei îndemn

şi m-a certat năprasnic, spunînd acolo şi-un blestem:

,,Să te picure Dumnezeu! '' şi eu îl resimţeam etern.

Am simţit atunci aşa, ca o atingere pe frunte

şi de ruşine ce-mi era, n-am înţeles prea multe,

am înţeles atunci când am ajuns bărbat

şi-am cunoscut femeia, culcat cu ea în pat.

Am simţit aşa, din nou, atingerea pe frunte

şi mulţumesc bunicii pentru ,,blestemul’’ dinainte,

chiar  şi pentru simplul fapt, că implicit,

când te iubesc pe tine,  pe frunte-s miruit.

Mai daţi un click

Mai daţi un click şi pe speranţă,

Că nu-i la ani lumină în distanţă,

Mai daţi un click şi pe iubire

Că nu-i la kilometri de venire.

Tastaţi  cuvântul dragoste

Că nu e chiar o pacoste

Aşa cum spun mulţi psihologi,

Internauţi, nu fiţi ologi!

Daţi like pe zâmbete,

Că nu vă poartă sâmbete!

E free acum la prietenie,

Placută navigarea să vă fie!

Învaţă să taci !

Învăţ să tac, să nu spun adevărul,

Cu-n deget buzele-mi oprind,

Am logoree de tăceri în gând

Şi vă vorbesc, tăcând, întreg misterul.

Sunt ultras violent al minţii voastre

Şi îmi baricadez cuvintele în gând,

Tratându-vă mai delicat, tăcând,

Eu sper să vă mai doară de-ale noastre.

Când vorbe, dacă noi rostim vreodată,

Veţi da cod roşu de noian de gânduri,

Veţi  fi-n pericol de uzat auzul singuri

Şi noi vom fi tăcut deja, ca o oglindă mată.

Nevrotica

Ai  sechestrat şi sufletul, ca un blestem,

Ne ies părinţii, natural, de prin sistem

Şi-mi stau discursurile tale-n burtă ghem

Şi nu de pâine, de margarină şi de gem.

Reformă chiar şi pentru nenăscuţi,

Căci vor umbla şi ei desculţi,

Nu toţi, dar sigur foarte multi,

Veniţi  aici prin, prin austere nunţi.

Cu ochi înlăcrimaţi, din cer privesc români,

Cum stau la coadă, copiii lor, acum bătrâni

Cu demnitatea stinsă şi buletinele în mâini,

 Să-ţi pupe mâna şi să primească, două pâini.

 Pentru copiii noştri, ne-am săturat a spune,

Cum să trăim mai rău, ca să o ducem bine,

Nepricepuţi ce suntem, nebuni cu gânduri bune,

Ne-am luat cu tinereţea şi i-am adus pe lume.

Privind la tine, la ai tăi şi la a voastre cele toate,

Privim  la noi, ne vin idei şi noi gândim departe,

Estimativ  preconizând, în marja fricii de păcate,

Nu eşti nici tu etern şi nici speranţele deşarte.