Mă uit, ca ţarca-n ou,
în propriul portofel. Ştiţi pasărea aceea despre care se spune că
este o oportunistă, coţofana, la mine la ţară i se spune, ţarcă.
În esenţă eu sunt, ca şi numele pe care-l port, un erete, dar am
fost reeducat de vreo douăzeci de ani şi mai bine, să mă comport
anormal, ca o ţarcă şi încă una lipsită de oportunităţi şi
viziune. Mă mut de colo'-colo' şi mai trăncănesc, fără rost, la
o cafea, la colţ de stradă, pe blog sau pe facebook, pentru că
mi-am cam pierdut busola. Am coşmaruri cu membrii familiei mele, cu
funcţionarii de la fisc, de la bănci, de la electricitate, de la
telefonie, de la cablu' , de la gaze, de la leasing, de la primărie,
de la asociaţia de proprietari, de la firma de gunoi, de la firma de
executori, de la asigurări, care cu toţii, ca-n filmele cu zombie
ăia persuasivi, îmi spun, repetitiv şi necontenit: Plăteşte!
Plăteşte! Plăteşte! Noroc cu popa, că dacă mă duc la biserică,
el îmi spune: Mântuieşte-te, dar Plăteşte! Eu mă uit în
portofel, mă arăt surprins şi le spun: Canci bani, poate mâine!
Să nu cumva să
credeţi că nu muncesc, muncesc de-mi sar capacele, de dimineaţa
până seara şi uneori şi noaptea şi poate că este adevărat, aşa
cum spun şmecherii, tocmai de aceea n-am timp să câştig bani. În
schimb, trăiesc fericit pentru că bogăţia mea multă este ea, dar
este în ceruri. Futu-i, cum să fac să o aterizez? O vreau aici, pe
pământul pe care-mi duc această existenţă, aceasta în care
muncesc acum şi nu altădată aiurea prin Univers. Desigur, decenţa
vine abia după ce-mi vor pune mâinile pe piept, abia atunci pot
avea certitudinea că voi fi tratat decent, preţ de câteva zeci de
minute, cu condiţia că voi fi strâns puţinul care va trebui
atunci, cu certitudine, Plătit.
Votangiu consecvent,
am votat şi eu, mereu şi mereu, schimbarea. Mă-sa, de schimbare!
Acu' ultima dată, am votat, ca şi alţii, ca şi trei sferturi de
români, cu speranţa că voi merge pe o suprapunere de drum, chiar
dacă scopurile sunt diferite şi-am crezut că astfel munca mea va
putea prinde rod, că mi se va coace. Da, într-adevăr mi se coace
ceva! O demonstraţie, una din nou mascată de vorbe şi acţiuni cu
pro-fund caracter public, de cinism personal. Ar trebui, ca tot
românu', să tac naibii din gură, că poate mi-o înfundă careva,
nu-i aşa? Poate că ar trebui să fiu recunoscător, că acu' fusei
cinstit cu un păhărel la Noul Cod Rutier şi să fiu mucles şi
cetăţean docil. După ce mi s-a explicat cum să trăiesc mai rău
ca să o duc mai bine, acum mi se explică cât sunt eu de bou că nu
văd relansarea slobozită-n jurul meu. O văd, dar o şi simt cum
pute. Pute groaznic a politicianism cinic, fetid a luptă
dospindă-ntre palate.
Ce mai vreau şi eu?
Fâs cu mac, nu am la ce mă aştepta bun din partea unui marinar
obişnuit cu faptul că totul în viaţă este un schimb exclusiv
profitabil-unidirecţional şi nici ca un procuror să fie altceva
decât un mare băgător-de-vină şi cu atât mai puţin un manager
constructiv şi suficient de şiret în relaţiile cu hidoşenile
alea de organisme financiare internaţionale.
În oraşul meu, pe
stradă sunt din ce în ce mai mulţi copilaşi, încă bine
îmbrăcaţi până le-or mai fi bune hăinuţele, care cer doar câte
ceva de mâncare. Punct!
