Căldura
zilei de 13 august învăluia ca o lavă clădirea bisericii de pe
dealul din satul meu natal. De ziua mea am observat că este singura
biserică, dintre cele prin care mi-am purtat paşii, în care atunci
când îngenunchezi, prin fereştile înalte poţi să vezi doar
cerul. Am ascultat murmurul slab şi necontenit al rugăciunilor
spuse de bărbatul firav ca o umbră, hirotonit ca preot şi-am
călătorit atemporal prin alte dimensiuni ale indiferenţei
demiurgice, după chipul şi asemănarea Lui, Cel ce şi-a asumat
liberul arbitru de a ne zidi pe noi, oamenii. Cu o iubire
părtinitoare după judecata emoţională a celor strânşi în jurul
copârşeului cu cadavrul mătuşii mele Maria, i-am iubit doar pe
ei, cei vii şi-am făcut absolut completă abstracţie de prezenţa
acelui trup dezînsufleţit.
Am
gândit la vorbele incantate prin care ritualic, preotul cel firav la
trup şi glas îmi spunea căci cu adevărat deşertăciune sunt
toate. Am trăit puternic dorinţa de a-i striga în faţă: What the
fuck man! Ai impresia că Dumnezeu se plictisea privind la
expansiunea infinită şi continuă a Universului de după Big-Bang
şi aşa... dintr-o toană, în joacă, ne facu taman pe noi,
privindu-se în oglindă?
Pentru
că nici o viaţă nu se-nfiripă fără de rost, pentru că aş fi
fost înţeles ca blasfemic, pentru că aş fi şocat pe cei ce
tocmai îi iubeam cu desăvârşire, dar mai ales pentru că mi-aş
fi oprit călătoria spiritului şi aş fi căzut din prea înalt, am
tăcut.
La
mulţi ani, Oameni! Alegeţi cu trufie, cu bucurie, cu sfidare, cu
persuasiune şi sacralitate, mereu şi mereu, doar Viaţa! Hai, pa!
