Obişnuiam,
pe vremurile când ghearele capitalismului feroce occidentalist şi a
politicianismului şmecheresc aducător de munţi de bani pentru cei
mai fericiţi cu duhul că vor putea cumpăra până şi împărăţia
cerurilor, încă nu-mi sechestraseră visele, sau visurile, numai
dracu’ şi vreo Elenă mai ştiu cum se zice corect, să-mi ridic
ochii în timpul nopţii, pe cerul înstelat al Văii Oltului. Jos pe
şoseaua ce şerpuia geamănă cu Oltul negru şi tăcut, circulau
coloane nesfârşite de maşini mici, dubiţe, tiruri, căruţe,
utilaje de la reparaţia drumurilor. În parcări erau tot felul de
magherniţe unde fumegau mititei şi mirosea acru a ciorbă de burtă,
meseni afumaţi deopotrivă de grătare şi alcool povestind aventuri
de călătorie cu accidente auto sau cu performanţe uimitoare a unor
rable. Întâlneai curve cu cracii goi făcând cu mâna la mărci de
maşini mai răsărite ori la tiruri cu număr străin, poliţişti
cu aer de superioritate a importantei funcţii ce le dădea dreptul
să-şi ia dreptul de la păcătoşii faţă de vreo regulă rutieră,
pe care întâi îi înjurau şi-i anunţau că-i iminent să-şi
bage pula în toată seminţia lor. E adevărat, mai erau din când
în când, de-a dreapta şi de-a stânga drumului îngust, vieţi
strivite de carcase deformate de maşini ori camioane răsturnate pe
lângă peretele de munte ce răsărea abrupt chiar lângă asfalt
sau pe râpe ce coborau aproape vertical în apa neagră a Oltului. O
lume ce se hrănea mistic cu lumini de faruri.
Obişnuiam,
pe atunci, să-mi opresc dubiţa încărcartă cu marfă într-un
refugiu liniştit, la câteva ore după miezul nopţii, pe marginea
Oltului. În timp ce femeia mea dormea şi visa în siguranţă, în
maşină, pe bancheta din dreapta, eu făceam o pauză de pişare
contribuind umil la debitul considerabil al râului. În timpul ce mă
pişam, privind cerul plin de puzderie de stele, trăgeam cu nesaţ
din ţigară şi pe când îmi scuturam scula, sufeltul meu zbura
deja cu îngerii cu mult deasupra piscurilor ce brăzdau orizontul
înalt şi îngust al văii, putând să vadă până şi somnul
liniştit al copilului nostru şi-al părinţilor, care ne-aşteptau
acasă şi care la acea oră dormeau cu încredere în noi şi-n
munca noastră. Îmi trăiam, preţ de o eternă clipă oprită,
sentimentul cosmic, mă inchideam la prohab şi apoi urcam la volan,
pornind diesel-ul ce mârâia conştiincios ştiind că el mă va
duce şi într-o altă călătorie cu haltă de cinci minute de cer.
Relativ
recent, după ce cei prezentaţi vouă la începutul poveştii ne-au
rărit călătoriile, într-o ploioasă dupăamiază târzie de
primăvară, pe aceeiaşi vale, din viteza maşinii pe care o pilotam
cu o plăcere nebună, L-am zărit, pentru de o etern oprită
fracţiune de secundă, pe Cristos proaspăt rerăstignit pe o cruce
de lemn, pe partea stângă a drumului, şocant de uman aşa aproape
în curul gol... şi sufletul meu a poposit pentru o infinită
clipire de timp la picioarele Lui, îngenuncheat de durerea Lui, cu
apa de ploaie mocănească maruntă picurând de pe picioarele
Cristosului pe creştet. Oare ce nebun o fi dat banii pe troiţa
aceea de un macabru chici? Era replica anatomic fidelă din plastic a
unui cadavru uman nud, un pic durduliu, răstignit pe o cruce mare
din lemn, cu ochi deschişi, spini pe frunte şi cu doar o naframă
în formă de chiloţi ce-i acoperea lui doar exact singurul loc pe
care eu îl descopeream la mine pe vremea când călătoream prin
Cosmos.
