Câinele

____Undeva, la o bodegă soioasă de margine de drum naţional, într-o dimineaţă de după o noapte lungă cât tot drumul pe care l-am parcurs şofând, stând afară ,,la terasă” pe un scaun de plastic, la o masă de plastic şi bând o cafea făcută dintr-un ness cu gust de plastic şi bucurându-mă de lumina unui răsărit strălucitor, am observat un câine. Era de partea cealaltă a şoselei, pe acostament, mare cu blană albă, jegoasă şi cârlionţată, stătea acolo rânjindu-şi colţii, arcuindu-şi ceafa, iţindu-se pe picioare, mârâind fioros şi-n mârâitul, privirea neagră ameninţătoare şi toată atitudinea lui era de un magnetism înfiorător al fiarei rebele, războinice, greu de anticipat. O fiară ajunsă în lumea oamenilor, la marginea ei, în iadul acestora, o fiară cu o demnitate dată de o putere de dincolo de fiinţa ei, o fiară anarhică, liberă să-şi manifeste forţa vitală repezindu-se la maşinile care treceau în viteză pe întunecatul asfalt al şoselei.

____Zgomotele şoselei circulate, uneori, erau asurzitoare. Imaginea câinelui mi-a fost acoperită de trecerea unui camion foarte mare, depăşit de un alt camion mai înalt dar mai rapid. În timpul în care au trecut camioanele hârâitul motoarelor, pocnetele prelatelor bătute de curenţii de aer şi şuierul cauciucurilor au făcut să vibreze nu doar timpanele dar şi cafeaua din paharul de platic. S-a aşternut liniştea, nu mai trecea nici o maşină, maţele câinelui străluceau şi abureau în soarele dimineţii, scoase din burta lui, lângă el mort, inofensiv, culcat pe o parte, cu colţii încă rânjiţi dintre care se scurgea încet, ca o lavă, sânge.

____Au mai trecut apoi multe roţi peste el, l-au dumicat mărunt, l-au facut o pastă murdară şi smocuri de blană, întinse pe câţiva metri de asfalt.

____Ce ţi-e şi cu viaţa asta!

Sindromul Hăbăuc

Sindromul Hăbăuc

În ţara mea există, sindromul hăbăuc,

De care suferă poporul şi cei care conduc.

Dezordinea creată de-această boală rară,

E-aşa de complicată, că poate fi letală.

Căci plaga se extinde şi e pericol, de epidemie

Şi pare să contamineze chiar orice fiinţă vie,

E necesar un calcul logic, de ordin financiar,

Să ştim cu toţii, cât costă, remediul necesar.

Mulţi finanţişti venit-au în ţara mea natală,

Trimişi de instituţii cu faima lor mondială.

Concluzionând, au zis, radiografind problema:

Soluţia e guvernul şi deci: Să-şi facă bine tema!

Noi ştim că boala nu-i umană şi nici ereditară,

Când se produce, are o cauză şi-n vria financiară.

Periodic şi doar la evaluarea tratării durerilor de puţă,

Finanţele mondiale, trimit la mine-n ţară, o maimuţă.

Esenţialul volatil

____Acum nu mai pot împiedica nimic din derularea unei secţiuni din destinul meu, pentru că atunci când puteam să-i pun piedică sorţii, din prea mult respect pentru ceea ce credeam eu că este moral, în loc să mă ţin de şotii şi să-mi faultez destinul de ori căte ori imaginaţia mea bogată-mi oferea prilejul, m-am comportat ca un om moral. Moralitatea de natură socială, religioasă sunt instrumentele soietăţii hulpave în care trăim şi care până la urmă respectă doar puterea. A trăi cu piciorul pe acceleraţia la blană nu este imoral, atât timp cât faptele mele nu sunt condamnabile civil, penal şi nu şterg nici un micron al umanităţii din mine, atât timp cât familiei mele îi este bine.

____Tupeul de a munci doar pentru a-mi crea oportunităţi prin care să mă pun în calea unui flux cât mai mare de bani,bani pe care să-i însuşesc şi apoi să-i cheltuiesc cu nonşalanţa iubitorului de călătorie, viaţă, familie şi oameni în general, a nesimţitului indiferent la actele introvertiţilor care-şi defulează frustrările în sfaturi de viaţă.

____Introvertiţii viermănoşi-arivişti din societatea noastră sunt de două feluri. Cei care ocupă funcţii cu niscaiva putere asupra muritorilor comuni, sau deţin o şmecherie de tunar pe care o numesc pompos business şi sunt în strânsă relaţie de dependenţă cu primii, uniţi de minunea para-ndărăt-ului. Ceilalţi sunt nişte bureţi de crâşmă şi mucegăiesc acolo plimbâdu-şi ratarea de la bomba ,,Cu mucii-n halbă” la pestilenţiala ,,La două buci” şi în general sunt cei înlăturaţi de primii din competiţia de concurenţă la ciolan.

____Noi ăştialalţi, oamenii mulţi, cei care umblăm cu capul plecat pe stradă, plecat de atâtea elaborări de scheme de rezistenţă socială, individuală la putregaiul ăsta anormal, la lăturile din statul nostru care ne este duşman acum, ne dorim să trăim într-o neţară a noastră şi suntem gata să le lăsăm lor ţara pe care oricum o au în posesie după ce ne-au executat-o silit şi tăcut la un preţ de nimic, timp de peste douăzeci de ani.

____Pe aceştia mai de pe urmă, dar şi instituţiile de aceeiaşi teapă, pe toţi fundamentaliştii care se consideră proprietarii banilor proveniţi din munca mea şi a familiei mele, îi desfid şi-i condam le eternă silnicie în sclavia închinată unicului lor demiurg, banul.

 

Cool, thanks' !

_____De bobotează, anul acesta, nu a fost ger şi din această cauză, neavând cu ce să-l confund, mi-am simţit gerul din suflet, provocat de iarna dintre oameni. Şofam apatic şi îngândurat, motorul torcea, parcă şi el cu gândul dus, în timp ce urcam panta lungă şi lină a drumului spre satul natal. Priveam cerul plumburiu, mărginit de orizontul duios neregulat al dealurilor sub care sătenii şi-au cuibărit casele la poalele bisericii de pe colină. La capătul pantei, acolo unde drumul se-ndreaptă, la capu' satului, m-am întâlnit cu tatăl meu şi cu Cristos, fiecare dintre noi cu crucea lui. Cristos pictat pe o bucată de tablă, răstignit de oameni pe crucea mare de lemn, tatăl meu păşind demn, de parcă la fiecare pas îşi înrădăcina alternativ tălpile în pământul de sub asfalt, făcându-şi semnul crucii mare şi generos ca el şi sufletul lui. Am oprit maşina în dreptul troiţei, am coborât, mi-am făcut cruce, mi-am îmbrăţişat tatăl şi-n îmbrăţişare, privind peste umărul lui, cu mâna dreaptă strânsă şi degetul mare ridicat, i-am făcut un semn amical Lui Cristos.

Când...

Când...

Când ne iubeam ca fiarele din munţi,

Când ne cinsteam prezenţa pe la nunţi,

Când noi dansam tango cu paşi mărunţi,

Când ne priveam pe noi cu ochii muţi,

Când roşii buzele-ţi cereau să mă săruţi,

Când ne fentam de nişte clipe ca doi suţi,

Când ne zâmbeam complice ca doi struţi,

Când ne lăsa indiferenţi invidia celor mulţi.

Când tu te dăruiai nebună şi fără să te cruţi,

Când ne iubeam ca fiarele din munţi.