duminică, 17 februarie 2013

Aiemef

Linia descrisă de spatele, şalele şi fesele tale,
iubita mea, ţi-aş ara-o cu tiroida mea,
până la ceafa în care-mi voi înfige buzele,
inconştient în certitudinea mea
că acesta este drumul spre iad
şi că mai apoi, necondiţionat,
îngerii-mi vor permite,
să miros smirna
şi să le fiu egal,
pentru că am gustat din cea mai complexă,
cea mai desăvârşită Operă a Domnului,
FEMEIA.

duminică, 10 februarie 2013

Revanşa boului ciut

– capitolul unu-

Eram copil, iubeam lumina atotcuprinzătoare a verii şi cerul albastru, la fel de albastru ca visul meu de a mă face, evident, aviator. Mă consideam aşa de mic încât mă simţeam extrem de liber în lumea asta mare, ştiind cam cât de mare era că doar aveam note maxime la geografie. Cu voia mamei, fiind vacanţă, mergeam împreună cu alţi copii la râu. Ca să ajungem la râul, care se numeşte Petac, motiv pentru care exprimarea noastră uzuală era ,,La Petac” , trebuia să trecem, după ce ieşeam binişor din sat şi ne făcem cruce în dreptul troiţei, prin păşunea Rotunda. Lăsând satul în urmă, urcam pieziş dealul, pe drumul de zgură, la capătul căruia coboram spre lumea apelor, dincolo de culmea păzită în stânga de pădurea Troaş şi-n partea dreaptă de un păr sălbatic solitar, pădure din care părul singuratic parcă plecase-nspre lume, aşa aplecat uşor spre răsărit, cu dorinţa imobilizată definitiv de buza râpei ce se căsca la rădăcinile sale, impudic dezgolite în căutarea lor de a prinde un pic de demnitate în pământul roşiatic-gălbui. Credeam, pe-atunci, că părul acela bătrân, cu pere ranchiunoase, care-mi strepezeau gura, cu scoarţă aspră şi crengi chinuitor contorsionate, era izgonit din pădurea aceea pestriţă, de carpenii şi mestecenii pururi foşnitori de căte bârfe aveau de spus, deopotrivă de către stejarii cei rari dar foarte puternici sau poate de neserioşii cireşi păsăreşti cu cireşe amare, mici şi sâmburoase.

Va urma.