– capitolul unu-
Eram copil, iubeam lumina
atotcuprinzătoare a verii şi cerul albastru, la fel de albastru ca
visul meu de a mă face, evident, aviator. Mă consideam aşa de mic
încât mă simţeam extrem de liber în lumea asta mare, ştiind cam
cât de mare era că doar aveam note maxime la geografie. Cu voia
mamei, fiind vacanţă, mergeam împreună cu alţi copii la râu. Ca
să ajungem la râul, care se numeşte Petac, motiv pentru care
exprimarea noastră uzuală era ,,La Petac” , trebuia să trecem,
după ce ieşeam binişor din sat şi ne făcem cruce în dreptul
troiţei, prin păşunea Rotunda. Lăsând satul în urmă, urcam
pieziş dealul, pe drumul de zgură, la capătul căruia coboram spre
lumea apelor, dincolo de culmea păzită în stânga de pădurea
Troaş şi-n partea dreaptă de un păr sălbatic solitar, pădure
din care părul singuratic parcă plecase-nspre lume, aşa aplecat
uşor spre răsărit, cu dorinţa imobilizată definitiv de buza
râpei ce se căsca la rădăcinile sale, impudic dezgolite în
căutarea lor de a prinde un pic de demnitate în pământul
roşiatic-gălbui. Credeam, pe-atunci, că părul acela bătrân, cu
pere ranchiunoase, care-mi strepezeau gura, cu scoarţă aspră şi
crengi chinuitor contorsionate, era izgonit din pădurea aceea
pestriţă, de carpenii şi mestecenii pururi foşnitori de căte
bârfe aveau de spus, deopotrivă de către stejarii cei rari dar
foarte puternici sau poate de neserioşii cireşi păsăreşti cu
cireşe amare, mici şi sâmburoase.
Va urma.
