ROMÂNI, să vă deie Dumnezău sănătate!

Mi-e destul de greu să-mi adun gândurile din cel puţin două motive. Unul este că tot mai înceţosat este sentimentul de identitate naţională, înceţoşat de grijile diurne, de nopţile de nesomn ale mele şi-ale românilor ca mine. Noi, ăia de muncim de ne spetim şi trebuie să plătim biruri grele, grele, pentru că trăim şi ne-ngrijim de noi, de familiile noastre. No' şi ălalalt motiv pentru care gândurile mele răspund cu greu la apel, este că mi-s tare tulburat de sentimente intense, ce dau năvală în mine, aşa, poate din cauze genetice deja, pentru că Însuşi prea bunul Dumnezeu mi-a scris în sânge ROMÂN. Mi-a scris cu sângele bunicului meu, Mihai Niculae a lu' Nihăiescu' de la Ighiu, al bunicului meu Hărău Gheorghe a lu' Iepure de la Mănerău. N-am să uit niciodată părul lung şi negru ca noaptea fără lună, al bunici mele, Maria de la Ighiu, cum am icoană pe moşu' Niculae, îmbrăcat în cioareci cu chimeşă şi chimir, cu pălăria de paie-n mână şi cu capu' aproape de difuzorul radioului cu lămpi, ascultând un moţ cântând ,,O plecat moţu' pin ţară'' . Când Niculae o venit din războiu' care-l târâse şi până în gerul siberian, slab şi transfigurat, acasă la el, Maria l-a repezit:

-Du-te mă, în treabă-ţi că omu' meu îi la război şi lasă-mă-n pace în năcazu' meu!

-Apăi Mărie, îs io' Niculae!

Au curs atunci lacrimi pe obrajii cu pomeţi ca porţelanul ai bunicii mele. Mama mea, Minca, s-a născut înainte de război, mătuşa mea, Livia, s-a născut după război.

Lu' Moşu' Niculae nu i-a curs nici o lacrimă atunci când venea o maşina Volga neagră cu bărbaţi îmbrăcaţi în haine domneşti, de-l luau de-acasă şi-l duceau de-l băteau la tălpi, că nu voia să-şi dea viile la colectivă.

Totuşi au izvorât lacrimile şi pe obrajii îmbujoraţi de jin ai bunicului meu, atunci când jineri-său, unchiul meu Arpi, care era instructor la Inspectoratul de Cultură Alba, l-a adus pe maestrul Dumitru Fărcaş de l-a găzduit acasă, înainte de un spectacol ce urma să fie ţinut la Bălgrad şi maestrul i-o cântat la torogoata lui fermecată, la un pahar de jin fermecător de-al bunicului meu, melodia lui preferată.

Am fost învăţat să ştiu şi să nu uit ceea ce sunt, un român, cu deosebit de mult suflet de către unchiul meu, dascălul de fizică Tamaş Arpad, căruia până şi dincolo de mormântul său de lângă cele ale bunicilor mei, din cimitirul creştin-ortodox din Ighiu, îi spun încă o dată că n-am să uit şi că sunt mândru de ceea ce sunt.

Sunt onorat să-mi fi servit ţara în tinereţe, sub drapelul de luptă al Batalionului 30 Vânători de Munte Dragoslavele din Câmpulung-Muscel unde, la începutul anului 1990, după multe nopţi şi zile de nesomn şi angoase, timp în care ne-am câştigat dreptul de a ne numi domni, pe platoul cazarmei înfiinţate încă din timpul dorobanţilor, cazarmă plină de statuile eroilor celor trei mari ultime conflagraţii, în dimineaţa primului raport al batalionului din anul '90, seful de stat major, maiorul Ciobanu, a cerut comandantului, maiorului Niţu, permisiunea ca întreg batalionul să intoneze cântecul ,,Treceţi batalioane române Carpaţii!'' . Pentru prima dată, liber, din sute de piepturi de vânători de munte, ofiţeri şi soldaţi, au vibrat şi pământul şi aerul şi cum îi plăcea comandantului meu de companie, căpitanul Cârstea, să spună, a lăcrimat până şi dorobanţul maior Giurăscu din ochii lui de bronz pe soclul său de granit.

Apăi no' ... să fiţi sănătoşi dragii mei ROMÂNI!