Aminteşte-ţi
de vremea când alergam amândoi prin ninsoarea aceea, ca două
suflete de culoare pe sub cerul plumburiu, cu limbile scoase, ca să
prindem fulgii. Respirând haotic, cu ochii-n nemărginirea aceea
cosmic-alburie, gurile noastre s-au întâlnit aşa ninse, fierbinţi
şi fremătânde şi ne ningea din cer sărutul. Iubito, poate şi
pentru că atunci eram dor noi doi pe lumea aceea, ne-am dezbrăcat
ca un Adam şi-o Evă a iernii şi se topeau dantelat fulgii pe
ţâţele tale şi umerii mei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu