Curgeau streşinile,
soarele strălucea şi începuse să încălzească câte puţin, pe
la amiază. Pe dealuri aleargau băieţii după fete, cu bucheţele
de toporaşi albaştri în mână. Eu şi Mubende plănuiam cu ce să
contribuim, alături de ceilalţi feciori ai satului, la obiceiul
strigatului după flori, obicei pentru care atunci venise vremea.
Nopţile erau mai pline de miliarde de stele, parcă mai multe decât
în toate nopţile de peste trecuta iarnă, la un loc. Calea robilor,
mai luminată ca oricând, trecea toată înstelarea şi cobora până
la un orizont închipuit, că nu mai ştiai unde era cerul şi unde
era pământul şi urcam pe-ntuneric dealul, simţeam cum ni se
lungesc sufletele, până nu mai ştiam dacă urcăm pe deal sau pe
cer. Mergeam, cu toţii, ca să aprindem focul de pe dealul, sau acum
din cerul, de deasupra satului, foc pe care-l pregătisem, cu coceni
de porumb, cauciucuri de tractor şi de maşină, lemne de stejar,
bidoane cu motorină şi mai ales cu cărţile preotului-cărturar
cel ce a trăit şi slujit pe vremea bătrânilor şi a cărui
amintire Moşu o iubea şi respecta atât de mult. Am strâns toate
acele cărţi groase cu coperţi de piele şi ferecături, cu
paginile mucegăite cu literele acelea ciudate, din molozul fostei
case parohiale, demolată, moloz ce urma să fie încărcat şi
aruncat cu tot cu cărţile pe care le cuprindea. Am aprins focul
grozav al acelui cer de noapte şi fumul cărţilor s-a ridicat atât
de sus, că s-a unit cu Calea Robilor şi sigur, slovele acelea
ciudate au ajuns până la sufletul preotului cărturar. Apoi am
strigat după flori, ne-a auzit tot satul şi mai ales cei pe care
i-am mustrat ori ridiculizat, în acel ritual al focului.
Când a aflat Moşu de
toate acestea, a clătinat mulţumit din cap şi-a zâmbit împăcat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu