AM MUNCIT ŞI EU LA C.S.H. ÎN LAMINORU' DE-O MIE
Platforme uriaşe din
cărămidă refractară şi oţel se retrăgeau spre peretele halei
foarte înalte, dezvelind guri de iad. Din gurile de iad, nişte
monştri, macarale pod rulant, prevăzute cu cabine transparente în
care era macaragiul, cabine parcă suspendate, ce se mişcau deodată
cu braţul pivotant uriaş cu cleşti apocaliptici, ridicau bucăţi
paralelipipedice de oţel de nouă până la doişpe tone.
Paralelipipedul acela de oţel încins era parcă făurit din soarele
de la asfinţitul aprins al copilăriei, cu ţârâit de mii de
greieri. Atâta tot că aici era un vacarm asurzitor şi vibrant. Cu
un complex balet spaţial tridimensional, prin mişcări
imprevizibile de translaţie, macaralele, despre care am aflat că se
numeau tiglere, aşezau tonele acelea de soare din oţel pe o cale cu
role. De-aici începea treaba grea a utilajelor de a căror
întreţinere mă ocupam şi eu împreună cu încă doi oameni, cu
care formam o echipă. Laminatori se numeau cei ce manevrau aceşti
coloşi cărora noi, cei din echipa de întreţinere, le păstram
maximul puterii de a deforma oţelul acela atât de fierbinte. Făceam
lucrări mecanice la utilajul numit caja de laminare, un cadru uriaş
din oţel in interiorul căruia se aflau doi cilindrii care se roteau
în sensuri contrare, acţionaţi de ditai motoarele electrice şi
striveau lingourile după reguli bine calculate, plimbându-le
înainte şi-napoi şi răsturnându-le după fiecare trecere.
Lingoul, încă încins, ce avea acum un aspect serpentiform, ajungea
apoi la foarfecă, un alt utilaj cu fălci de o greutate şi putere
de sute de tone şi care funcţionau pe principiul bielă-manivelă,
mişcându-se greoi ca un mastodont ce muşca din fierul încins şi
a cărui dinţi îi schimbam de câte ori se toceau. Sculele cu care
lucram erau masive şi cântăreau de la câteva kilograme la câteva
zeci. Totul se desfăşura nu numai într-un vacarm de huruieli şi
bubuituri, dar şi-n imprevizibile ploi de scântei ori metal incins,
totul aparent cadenţat de oftatul dinozaurian al acelei foarfeci
uriaşe. În aer pe aleile de acces, pe utilaje şi-n jurul acestora
era omniprezent un praf fin de culoare neagră pe care-l numeam cu
toţii, noi cei căniţi cu el, ţundăr.
Fie că era zi ori noapte,
mă simţeam şi chiar eram, un mic zeu stăpânitor al acestor
forţe, un fel Hefaistos murdar de negreala aceea, cu doar dinţii
din gură albi şi ochii cuprinşi de focul adunat în acele tone de
oţel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu