Copacul castrat

Acum câţiva ani, patru sau cinci muncitori în salopete frumos personalizate cu firma la care lucrau, cu o atitudine şi gesturi demonstrativ profesionale, înarmaţi cu motofierăstraie, lifturi hidraulice şi accesorizaţi cu ochelari, căşti şi mănuşi malagambistice rău de tot, trimişi să toaleteze arbori de pe domeniul public, au castrat demnitatea şi măreţia copacului meu preferat.

Ştiam că va fi secetă, o lungă şi prăfoasă secetă, ce va usca pământul aşa de mult, că până şi morţii vor fi greu de îngropat, grămezile de gunoi nu vor mai puţi uscându-se, bunăciunile vor consuma tone de creme cu factor mare de protecţie uv şi se va restricţiona consumul de apă la asociaţiile de locatari. Evident, pădurile ancestrale din sufletul meu uniform întis pe câteva sute de hectare de plaiuri natale, vor supavieţui acestei lungi şi toride încercări.

Copacul meu preferat, de aici din oraş, pe când muncitorii se îmbătau cu bere, mulţumiţi de tortura comisă, întindea spre cer vreo două, trei braţe amputate şi atât. Cerul devenise deodată mai mare, mai aproape şi mai indiferent. Abia atunci, la vederea trunchiului despărţit de ramurile groase şi prelungi, am realizat că subconştient, îmi asociasem certitudinea virilităţii şi de aspectul acelui arbore puternic şi durerea lui nestrigată am simţit-o acut în vintre.

Am fost şi mâhnit şi invidios pe oamenii aceia care vor fi ajuns, seara târziu acasă, duhnind a drojdie şi alcool ieftin şi-şi vor fi tăvălit nevestele cu părul lor puţind a prăjeală de ceapă, chemate brusc la datoria descărcării de hormoni, direct din bucătărie.

In această primăvară, copacului meu i-au crescut în vârful trunchiului, lujeri foarte mulţi şi foarte deşi, cu multe frunze şi arată ca un punk-ist.