A murit Patriarhul Laic al Poporului Român .

,, În noi e loc numai de iarna
   Vom îngheta sub ultim ger
    Orbecaind pe copci de gheata
    Ca un stingher spre alt stingher.’’

                     Adrian Păunescu – Antiprimăvara

            Am văzut, la televizor, ultimul drum al Poetului începând cu Ateneul Român şi pănă la biserică. Doar atât am putut eu, poate dintr-o egocentrică dorinţă de eludare a realităţii, nu am dorit să vad toată înmormântarea trupului de Poet.

            Imaginea cea mai pregnantă, din ochii sufletului meu, au fost preoţii. Da, într-adevăr, la toate evenimentele, fie ele chiar funebre, este atât de banal până la urmă ca preoţii să impresioneze. Nu, nu în acest sens au impresionat acei treisprezece preoţi ochii mei.

            Ştim cu toţii că preotul la ceremonialul trist al înmormântării se roagă pentru sufletul defunctului, pentru dezlegarea acestuia de păcate, mântuirea lui, odihna în loc cu verdeaţă şi alină suferinţa celor care mai vieţuind pe scoarţa pământului îl plâng pe mort, amintindu-le că oricum deşertăciune sunt toate şi în zadar se tulbură tot pământeanul. Pentru a putea să ducă la îndeplinire toate aceste ritualuri sacre, preoţii joacă un rol central şi prin harul pe care îl au, reuşesc aceasta.

            Dar vai, bieţi preoţi, grea misiune au avut. Cum să slujească ei cu harul lor la moartea celui căruia Dumnezeu i-a dăruit har, cu mult mai mult decât unui batalion de popi? Ce cuvinte... auziţi cuvinte, la moartea celui mai destoinic dintre cuvântători, ce bunătate în faţa celui mai bun dintre noi, ce iertatre în faţa celui mai iertător dintre noi, ce afirmare a nemuririi sufletului în faţa celui nemuritor, ce daruri în faţa celui mai dăruitor dintre noi, ce alinare în faţa celui care ne-a alinat sufletele?

            Se clătinau şi preoţii, păşind, cântându-şi cântările, aşa,  în odăjdiile lor… oameni şi ei, îndureraţi si ei, stingheri şi ei şi cei aflaţi acolo şi noi şi eu şi tu…