Era un iniţiat,
ştia ce-nseamnă arta sublimei tăceri. Lytrei tăcea şi-n lucirile
mărunte ale întinderii de nisip din faţa sa, înţelegea că
ceilalţi din Nesingurătate îl priveau în toată solitudinea-i
nudă. Pentru că acolo, în Nesingurătate, nu există timp ştia,
că după scurgerea timpului petrecut în această dimensiune
materială, va întâlni Privitorii, care-şi vor spune părerea
despre tot ceea ce a făcut şi-a spus, îi vor judeca fiecare
secundă din drumul prin Lumea Măsurată cu Timp , de la pruncie şi
până la nevolnicia bătrâneţii. Tăcea şi se gândea la povara
darului primit prin Iniţiere, la cei care în urmă cu mii de ani
erau prigoniţi, devenind tot mai puţini, la cei care acum mii de
ani au murit ucişi cu pietre pentru că ştiau Adevărul, la cei
foarte puţini care-au ştiut să tacă sublim şi mai apoi să
Iniţieze.Poate a fost mai bine aşa, dacă cele două lumi, separate
de Timp, inconsensuale şi-ar fi devoalat reciproc existenţa, s-ar
fi prăbuşit una în cealaltă şi poate ar fi murit chiar şi
Suflete. Lytrei nu dorea să mâhnească pe nimeni, nici pe Dumnezeu,
nici măcar pe clericii care-şi spuneau ştiutori, cu toate că erau
cei mai derutaţi dintre oameni. Ce folos că era un iniţiat, ce
folos că ştia, atâta vreme cât nu folosea şi nu era util nimănui
acest lucru. Îşi cunoştea prea bine Datoria, trebuia să
influenţeze prin puterea exemplului, care mai apoi să se
răspândească.
Plecând de la
marginea Genunii de Nisip, trecând pe lângă piramidele cristaline
de la poalele dealului înverzit şi cu creştetul pierdut în lumina
caldă a apusului de soare, a intrat în tumultul Oraşului,
pierzându-se pe sine printre ceilalţi Oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu