Vocaţia limbricului.

Există oameni, există şi oameni care au vocaţia limbricului. Trăiesc printre noi, trăiesc cu noi, trăiesc într-o aparent simbiotică afecţiune, cointeresare, comuniune de sentimente sau scopuri, asta până când inevitabil, gena lor lumbrică îşi trădează prezenţa.

Există caracterele ascaritice evidente, vizibile şi-atunci e simplu, eschivăm aproape instant, nu merită atenţie. Mai greu este însă cu personalităţile care, cu un mimetism desăvârşit, cu o incredibilă şi convingătoare capacitate de deghizare, îmbracă profiluri psihice, afectiv-emoţionale, aspiraţionale, surprinzător de asemănătoare. In drumul prin viaţă, legăm cu aceştia diferite relaţii strânse de diferite implicări şi niveluri, îl împletim şi-l parcurgem împreună pe o distanţă mai scurtă sau mai lungă. Real, ei vor folosi doar reursele celui pe care-l însoţesc, inconştienţi de faptul că au şi ei clipe de singularitate, momente în care dincolo de jocul perfect al dedublării care devine chiar viaţa lor, li se vede aspectul cilindric natural, atunci când esenţa-şi cere dreptul la evidenţă.

Dacă în astfel de clipe-flash în care se dechide un portal de viziune asupra componentei egoiste, sunt identificaţi, printr-o măsură drastică şi nu lipsită de efecte paralele dureroase, pot fi debarcaţi. Dacă nu, atunci consolaţi-vă cu ideea că oricum vor intra şi ei în putrefacţie odată cu organismul căruia îi vor fi consumat resursele, că doar, pleonastic exprimându-mă, umanismul este prima eroare a lui homo sapiens.

Concluzionând, atenţie la pruritul anal!