Ca ţarca-n ou

Mă uit, ca ţarca-n ou, în propriul portofel. Ştiţi pasărea aceea despre care se spune că este o oportunistă, coţofana, la mine la ţară i se spune, ţarcă. În esenţă eu sunt, ca şi numele pe care-l port, un erete, dar am fost reeducat de vreo douăzeci de ani şi mai bine, să mă comport anormal, ca o ţarcă şi încă una lipsită de oportunităţi şi viziune. Mă mut de colo'-colo' şi mai trăncănesc, fără rost, la o cafea, la colţ de stradă, pe blog sau pe facebook, pentru că mi-am cam pierdut busola. Am coşmaruri cu membrii familiei mele, cu funcţionarii de la fisc, de la bănci, de la electricitate, de la telefonie, de la cablu' , de la gaze, de la leasing, de la primărie, de la asociaţia de proprietari, de la firma de gunoi, de la firma de executori, de la asigurări, care cu toţii, ca-n filmele cu zombie ăia persuasivi, îmi spun, repetitiv şi necontenit: Plăteşte! Plăteşte! Plăteşte! Noroc cu popa, că dacă mă duc la biserică, el îmi spune: Mântuieşte-te, dar Plăteşte! Eu mă uit în portofel, mă arăt surprins şi le spun: Canci bani, poate mâine!

Să nu cumva să credeţi că nu muncesc, muncesc de-mi sar capacele, de dimineaţa până seara şi uneori şi noaptea şi poate că este adevărat, aşa cum spun şmecherii, tocmai de aceea n-am timp să câştig bani. În schimb, trăiesc fericit pentru că bogăţia mea multă este ea, dar este în ceruri. Futu-i, cum să fac să o aterizez? O vreau aici, pe pământul pe care-mi duc această existenţă, aceasta în care muncesc acum şi nu altădată aiurea prin Univers. Desigur, decenţa vine abia după ce-mi vor pune mâinile pe piept, abia atunci pot avea certitudinea că voi fi tratat decent, preţ de câteva zeci de minute, cu condiţia că voi fi strâns puţinul care va trebui atunci, cu certitudine, Plătit.

Votangiu consecvent, am votat şi eu, mereu şi mereu, schimbarea. Mă-sa, de schimbare! Acu' ultima dată, am votat, ca şi alţii, ca şi trei sferturi de români, cu speranţa că voi merge pe o suprapunere de drum, chiar dacă scopurile sunt diferite şi-am crezut că astfel munca mea va putea prinde rod, că mi se va coace. Da, într-adevăr mi se coace ceva! O demonstraţie, una din nou mascată de vorbe şi acţiuni cu pro-fund caracter public, de cinism personal. Ar trebui, ca tot românu', să tac naibii din gură, că poate mi-o înfundă careva, nu-i aşa? Poate că ar trebui să fiu recunoscător, că acu' fusei cinstit cu un păhărel la Noul Cod Rutier şi să fiu mucles şi cetăţean docil. După ce mi s-a explicat cum să trăiesc mai rău ca să o duc mai bine, acum mi se explică cât sunt eu de bou că nu văd relansarea slobozită-n jurul meu. O văd, dar o şi simt cum pute. Pute groaznic a politicianism cinic, fetid a luptă dospindă-ntre palate.

Ce mai vreau şi eu? Fâs cu mac, nu am la ce mă aştepta bun din partea unui marinar obişnuit cu faptul că totul în viaţă este un schimb exclusiv profitabil-unidirecţional şi nici ca un procuror să fie altceva decât un mare băgător-de-vină şi cu atât mai puţin un manager constructiv şi suficient de şiret în relaţiile cu hidoşenile alea de organisme financiare internaţionale.

În oraşul meu, pe stradă sunt din ce în ce mai mulţi copilaşi, încă bine îmbrăcaţi până le-or mai fi bune hăinuţele, care cer doar câte ceva de mâncare. Punct!