Mânerău - satul meu natal

M-am născut, desigur, într-un sat. Un sat aciuat printre dealurile lui, care-l vegheau şi-l veghează şi Meia şi Gruni şi Moga. Casele încep sub Coasta Gicoanii şi se termină cu mult mai repede decât valea pe care o închide maiestuos Ciciora. A, să nu uit de Gurguleu...de acolo îmi lansam avioanele de lemn şi visele în care zburam şi mă-nălţam. De, creşteam şi eu, ca toţi copiii.

În satul meu natal sunt oameni. Unii sunt mai ţâfnoşi, alţii cam trufaşi, majoritatea sunt buni şi mai sunt şi câţiva sfinţi, ca-n toate satele româneşti.

În satul meu nu sunt oameni ai nimănui, fiecare este al cuiva, de-a lu' Iepure, de-a lu' Bălu, de-a lu' Cocea, de-a lu' Hoandra, de-a lu' Holaită, de-a lu' Mocanu, de-a lu' Pemu, de-a lu' Bibolan, de-a lu' Todor, de-a lu' Ceantă, de-a lu' Oaia, de-a lu' Raina, de-a lu' Ursăi, de-a lu' Râpa, de-a lu' Şamu, de-a lu' Frenţ, de-a lu' Valeri, de-a lu' Banda, de-a lu' Ciomandă, de-a lu' Beşa, de-a lu' Călina... şi tot aşa, cam până la o sută de neamuri. Oriunde ar umbla oamenii ăştia prin lumea largă, nu uită că ei sunt de-a lu' cineva de pe o uliţă mai apropiată ori mai depărtată de câte un deal, sunt de-a lu' un neam din Mânerău. De sărbători, cu toţii merg la biserica de pe coasta unui deal şi se roagă la Dumnezeu, la Isus şi la Maica Precista, ca toţi creştinii. Ca toţi oamenii, sunt în stare de muncă, de ajutorare, de iubire, de ură, de bârfă, de milostenie ori de avariţie, de fiecare şi de toate, dar cu o condiţie, oricare dar pătimaş. Cu patimile astea trăiesc, atunci când mor, pe rând, pe fiecare îl duc toţi ceilalţi, adunaţi într-un şir lung, cu prapuri, cu icoană şi cu popa-n frunte, pe dealul cu biserica şi-i îngroapă trupul în progadia din jurul ei, iar sufletul se uneşte cu câte un deal dinspre unde-şi avea casa.

Uite aşa, atunci când mă duc acolo, acasă, şed la sfat cu dealurile. Cu Meia, cu Gruni, cu Pleşa, cu Obârş, cu Ciciora, cu Petriş, cu Gurguleu, cu Moga, cu Coasta Gicoanii... de jur împrejul meu.