Fumasem prea mult şi-am
deschis fereastra. În lumina răspândită din cameră, am văzut
frunzele lăstarilor de vişin, verzi şi înrourate, tremurând
tandru sub mângâierea unui vânt uşor. Indiferente la insomnia
mea, la teama noastră de noi înşine, la întrebările
nemărturisite, mai grele ca fumul, ce nu se dădeau duse-n
splendoarea nopţii de primăvară tomnatică de afară. Televizorul
bălmăjea ceva, pe-un canal de-ăla de deşteptizare, despre bomba
nucleară de 50 de megatone, construită de Andrei Saharov prin '58
şi despre premiul pentru pace, ăla Nobel, primit de bombistolog în
'75. L-am tras din priză...direct.
S-a aşternut tăcerea şi
pentru că divinitatea-şi făcea, constant, vibrant, cuprinzător,
sublim, silenţios, esenţial, genezic, tăcut, elementar, prezenţa,
am ieşit afară aşa, gol puşcă şi-am răcnit:
-Bă, Tu n-ai somn? Eşti
deja persuasiv!
Mi-au răspuns doar nişte
câini de prin curţile vecinilor, cu câte două sau trei lătraturi
ameţite.
Am intrat în cameră,
m-am întins în patul cald, lângă femeia mea, n-am mai aprins nici
o ţigară şi aşteptând să-mi treacă o erecţie rebelă, am
adormit gândindu-mă la cât de cretină trebuie să fie meseria de
bombistolog atomic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu